hunyade
Membru Senior
 Din: Campulung Muscel
Inregistrat: acum 16 ani
|
|
════ TOPIC ÎNREGISTRAT ════
Mergi la Catalog ►► Biblioteca R.I.
Vasile Voiculescu (27 noiembrie 1884, Pârscov, judeţul Buzău - 26 aprilie 1963, Bucureşti) este un medic, poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Sultanei (născută Ion) şi al lui Costache Voicu, gospodar înstărit; prenumele la naştere: Vasile Costache. Îşi începe învăţătura în satul vecin, Pleşcoi, o continuă la pensionul „I.D. Răşcanu" din Buzău, unde face şi primele două clase gimnaziale la Liceul „Al. Hasdeu", absolvind ciclul secundar la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1902), aici avându-i colegi pe Dem. Demetrescu-Buzău, viitorul Urmuz, pe G. Ciprian şi pe Nicolae Constantinescu, viitor pictor. După ce un an (1902-1903) frecventase cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmează Facultatea de Medicină, susţinându-şi licenţa în 1910. Tot acum se căsătoreşte cu Maria Mitescu, o colegă de la Medicină. Funcţionează ca medic de ţară în câteva judeţe (Gorj, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov), în timpul primului război mondial fiind mobilizat ca medic militar la Bârlad, unde participă la reuniunile Academiei Bârlădene şi se împrieteneşte cu Al. Vlahuţă şi G. Tutoveanu.
Transferat la începutul anului 1920 la Bucureşti, îşi va exercita profesia până în 1940, când se pensionează. Lucrează mai întâi la Administraţia Domeniilor Coroanei, din 1921 este director adjunct, iar din 1922 director la Fundaţia Culturală „Principele Carol", unde împreună cu Gh. D. Mugur întreprinde acţiuni de culturalizare, iniţiind şi colecţia enciclopedică „Cartea vieţii", care cuprinde, pe lângă scrieri literare, o culegere de colinde şi una de proverbe, lucrări de uz practic, precum Chestionar folcloristic, Îndreptar pentru conducătorii culturali la sate, Chestionar de anchetă socială pentru monografii, reunite în 1930 în Cartea misionarului. O perioadă lungă (1930-1945) activează la Societatea Română de Radiodifuziune ca referent, coordonator al emisiunilor literare şi colaborator permanent la „Ora satului", multe contribuţii de aici sau de la emisiunea „Sfatul medicului" intrând în volumul Toate leacurile la îndemână (1935). Alte lucrări de popularizare ale medicului Voiculescu preiau texte apărute iniţial în „Lamura", „Albina", „Vatra", „România administrativă", „Tribuna medicală", „Farul căminului". Între timp devenise un nume în literatură.
Prima poezie, o odă dedicată lui Eminescu, datează din 1901. Va debuta însă cu poezia Dorul în 1912, la „Convorbiri literare", sub iniţialele V.V. Publică ulterior în „Flacăra", „România", „Dacia", „Revista copiilor şi a tinerimei", „însemnări literare", „Răsăritul", „Luceafărul", „Lamura" (va face parte din redacţie), „Cugetul românesc", Năzuinţa", „Ilustraţiunea naţională", „Flamura", „Ramuri", „Graiul nostru", „Duminica Universului", „Azi", „Herald", „Vremea", „Satul", „Muzică şi poezie", „România literară" (1943) etc. Împreună cu G. Tutoveanu, Tudor Pamf ile şi Mihail Lungianu scoate la Bârlad „Florile dalbe" (1919), iar alături de N.I. Herescu şi Ion Pillat revista „pentru poezie şi artă" „Pleiada" (1934). Scrie permanent în „Gândirea", din 1927 fiind unul din stâlpii grupării din jurul revistei, devine şi unul din principalii colaboratori ai „Revistei Fundaţiilor Regale". Editorial a debutat în 1916 cu placheta Poezii; peste 2 ani îi apare culegerea Din Ţara Zimbrului şi alte poezii (Premiul Academiei Române). Din 1920 este membru al Societăţii Scriitorilor. În primul deceniu interbelic i se tipăresc cărţile Pârgă (1921) şi Poeme cu îngeri (1927; Premiul Societăţii Scriitorilor), în cel de-al doilea ies Destin (1933; Marele Premiu „C. Hamangiu" al Academiei Române), Urcuş (1937) şi întrezăriri (1939; Premiul Editurii Fundaţiei Regale).
I se acordă în 1941 Premiul Naţional pentru Poezie. În 1944 apare, în seria „Ediţii definitive" de la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, antologia Poezii, o selecţie de autor. În intervalul 1930-1943 i s-au publicat şi piese de teatru: Fata ursului (1930), La pragul minunii (1934), Umbra (1935; Premiul Teatrului Naţional din Bucureşti) şi Demiurgul (1943); două (Fata ursului şi Umbra) au fost reprezentate la Naţionalul bucureştean. Abia în 1972, în volumul Teatru, va fi editată comedia Gimnastica sentimentală, scrisă în aceeaşi perioadă şi jucată în stagiunea 1969-1970 la Teatrul de Stat din Baia Mare. „Comedia sentimentală" Trandafir agăţător, ca şi altele nu s-au tipărit antum, nici scenariile radiofonice Darul domnişoarei Amalia şi Două furtuni. Prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti în 1943, piesa mitico-istorică Pribeagă apare în 1967 în „Steaua", de unde intră în acelaşi volum Teatru.
După 1944 semnătura lui Voiculescu (care îşi va oficializa numele de scriitor în 1950) nu mai poate fi întâlnită două decenii în publicaţii sau pe vreo carte. După moartea soţiei, în 1946, Voiculescu se refugiază într-o existenţă ascetică, lipsită de comodităţi elementare. Se dedică meditaţiei şi scrisului. Frecventează gruparea spirituală Rugul Aprins de la mănăstirea bucureşteană Antim, iniţiată de Sandu Tudor, în jurul căreia se vor strânge numeroşi intelectuali ai vremii. Interzisă în cele din urmă, după destrămarea grupului va participa la întrunirile din casa colecţionarului Barbu Slătineanu, la audiţiile muzicale de la seratele lui Apostol Apostolide, la reuniunile ţinute la Alexandru Mironescu, Dinu Pillat şi la alţi intelectuali, considerate clandestine de autorităţile timpului. Arestat în noaptea de 4/5 august 1958, condamnat la 5 ani de temniţă grea, scriitorul va suporta urmările unei detenţii severe la Jilava şi Aiud. Eliberat la 2 mai 1962, grav bolnav, se va stinge după un an.
Postumitatea lui Voiculescu produce revelaţia unei opere profunde, creată în decursul a aproape unui deceniu, cu limitele situate între moartea soţiei şi arestarea sa. Ea cuprinde toate povestirile (începând de la Capul de zimbru, ultima scriere antumă, 1947), editate în 1966 în două volume, romanul Zahei orbul, publicat în 1970, şi lirica de senectute. Prima apariţie postumă, cartea Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964) va fi urmată de o selecţie ilustrativă din versurile antume, precum şi de ciclurile inedite intitulate de editori Veghe şi Clepsidră. Situaţia manuscriselor de poezie - confiscate la arestarea scriitorului (printre care se află „caietul negru" cu lirica ultimilor ani dispusă cronologic), în parte încredinţate chiar de autor lui Andrei Scrima („manuscrisul Scrima", orânduit după afinităţi tematice) la plecarea acestuia în India, spre a fi trecute clandestin peste graniţă - a rămas multă vreme incertă, fiind clarificată abia spre cumpăna dintre milenii. În 1993 Academia Română îl desemneaza pe scriitor membru post-mortem.
In antologia in doua volume pe care o gasiti aici:
[img][/img]
[img][/img]
Am adunat povestiri si nuvele care se regasesc in Capul de zimbru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988, Căprioara din vis, Biblioteca pentru toţi copiii, nr. 25, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973, precum şi din alte surse [Integrala prozei literare, Editura Anastasia, 1998]
Modificat de hunyade (acum 10 ani)
_______________________________________
„Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”, Miron Costin - “De neamul Moldovenilor”
|
|
