|
|
Panait Istrati - Prefaţă
PETRE BELLU: APĂRAREA ARE CUVĪNTUL
Cu apariţia romanului Apărarea are cuvīntul, un povestitor unic răsare pe neaşteptate la orizontul literelor romāneşti moderne: Petre Bellu.
Cine a auzit vreodată de acest nume? Nimeni. Unde s-a publicat cīndva un rīnd de el? Nicăieri, nimic. Un anonim total.
Nici nu se putea să fie altfel.
Petre Bellu nu mai e un june plin de iluzii, nu face parte din categoria tinerilor debutanţi care au avut norocul să aibă, dacă nu rude, cel puţin vreun prieten la Ierusalim, la acel Ierusalim al literelor care e mai zăvorit decīt o fortăreaţă şi īn care nu pătrunzi decīt adus de mīnă de către... un paşă sau beşleagă al acestei fortăreţe.
Nu, n-a avut acest noroc. Şi totuşi... Curios lucru, Bellu e un familiar nu numai al vieţii literare romaneşti, dar chiar al culiselor acestei vieţi. Deşi veşnic fără franc īn buzunar, el citeşte tot ce apare şi ştie tot ce se spune la Corso ori la Capşa, unde cred că n-a pus piciorul niciodată. Ceva mai mult: deşi lipsit de īndrăzneală, strivit de viaţă, rebegit şi efasat (cum ar scrie un gazetar romān franţuzoman), Bellu cunoaşte personal şi e cunoscut de majoritatea pontifilor literelor noastre. Nu e aşa, Arghezi, Galaction, Lovinescu, Cocea?
Chiar şi eu īl cunosc pe Bellu, din 1925, cīnd m-am īntors īn ţară, după o absenţă de zece ani. Iar de-atunci, deseori am avut prilejul să-l revăd. Căci Bellu, departe de a fi un om care ştie să se insinueze, are darul de a-ţi răsări īn cale şi de a ţi se face simpatic, tocmai īn clipa īn care ai fi dispus să asculţi pe cineva vorbindu-ţi de ceva, de una ori de alta.
Cum se face, atunci, că autorul romanului de faţă n-a putut să-şi găsească un naş simandicos, care să-l prezinte publicului cititor, zis bun, prin mijlocirea unei edituri zisă bună şi s-a văzut omul nevoit să cadă tronc īn spinarea domnului Marton Hertz, editor zis rău, care va avea meritul de a-l fi descoperit prin propriile sale mijloace şi de a-l fi prezentat publicului său cititor, zis tot rău, un public cititor care cuprinde cam īntre cincisprezece şi şaptesprezece mii de cumpărători, mai mult sau mai puţin amărīţi?
Cum se face că Bellu nu m-a găsit nici chiar pe mine, care sīnt aşa de uşor de găsit şi care bucuros aş fi umblat cu el de hăţ vreo cinci ani, din editură bună īn editură bună, pīnă ce, la sfīrşit plictisiţi amīndoi, am fi descoperit poate un astfel de editor bun, care s-ar fi milostivit să-mi editeze finul, de hatīr, trăgīndu-l īn două mii de exemplare şi neplătindu-i o para chioară.
(Căci trebuie să adaog īn paranteză că domnul Marton Hertz a avut curajul şi omenia de-a plăti lui Bellu vreo zece mii de lei, īnainte chiar de a-i pune cartea īn vīnzare, precum şi de a-i garanta alţi zece mii, care vor permite pustiitului autor anonim să-şi īncerce norocul, scriind mai departe.)
Da: la īnceput m-am īntristat şi mi-am zis că năpraznică trebuie să fie prăpastia care ne desparte pe noi scriitorii consacraţi, de lumea anonimă care ne citeşte, din moment ce un debutant răsărit din această lume, ba chiar un debutant care ne cunoaşte, care unora ne este oarecum prieten, n-a putut să afle la noi sfat şi īndrumare, şi a fost nevoit să bījbīie ca orbetele, deşi fătase una din acele opere de artă care se impun de la prima pagină, chiar şi īn ochii celui mai puţin binevoitor dintre noi aceştia, care sīntem adesea solicitaţi să dăm o prefaţă unui necunoscut.
Mi-a părut rău, dar apoi mi-am dat seama că debutul lui Petre Bellu nu putea să fie altfel, ba chiar că e bine aşa cum este.
Īn lumea cititorilor casei de editură Ignat Hertz, Bellu e īn lumea lui.
Fiu de mici negustori, săraci de felul lor, apoi sărăciţi, iar la urmă căzuţi īn mizerie, mai ales din cauza tuberculozei care se instalează īn căminul lor şi seceră fără cruţare. Familia lui Bellu, o familie numeroasă, a fost īn īntregime secerată de tuberculoză. Mureau, sub ochii lui, părinţi, fraţi şi surori, unii īn floarea vīrstei, alţii īncă adolescenţi.
Eu sīnt īn familia noastră singurul dintre copii care au reuşit să treacă de douăzeci de ani, īmi spune Bellu.
Ceea ce văzīnd, bietul băiat fuge de acasă, īnainte de a fi īmplinit doisprezece ani. Fuge de moarte. Fuge īn lume.
Petre Bellu e din Roşiorii de Vede. Dar, de mic copil, Bucureştiul devine cīmpul sau mai bine zis maidanul īn care el urmează să descopere viaţa. Pe acasă nu mai dă cu anii. Şi numai atunci cīnd e īngrozit de mizerie, dar repede īşi ia din nou tălpăşiţa, cīnd vede că acasă doar agonizanţii īl īntīmpină, pīnă la cel din urmă.
La Bucureşti, singurul oraş din ţară īn care el pretinde că ar putea trăi şi singurul pentru care face să īnduri chiar şi cea mai neagră mizerie, la Bucureşti, Bellu īncepe a īnvăţa meseria de tīmplar, dar sfīrşeşte repede prin a se lăsa dus de acel val al delăsării, al uitării de sine, pe care lumea bună īl numeşte vagabondaj şi-l dispreţuieşte, dar care īn realitate e unicul fel de viaţă care merită să fie trăit, căci numai el permite omului de gīndire şi de simţire să fie sincer cu el īnsuşi. Bellu trăieşte şi azi acest fel de viaţă, ceea ce īnseamnă că nu mănīncă īn toate zilele.
Ce-are a face? Din fundul urgisitei lui mahalale, din chichineaţa īn care īşi macină zilele, Petre Bellu izbucneşte azi ca una din acele forţe naturale căreia nimic nu-i poate rezista. Mizeria, izolarea, boala şi nepăsarea oamenilor nu l-au putut īmpiedica de a mīzgăli, pe nişte petece de hīrtie adunate de prin gunoaie, slovele uimitor de sincere cu care debutează Apărarea are cuvīntul.
Nu ştiu dacă Bellu va fi īn stare să mai scrie o lucrare de calitatea şi tăria celei de faţă, dar ştiu că o poveste modernă, atīt de naturală şi care să te subjuge chiar de la prima pagină, nu există īncă īn literatura noastră contemporană, iar īn cea universală opere asemănătoare se pot număra pe degete. Franţa de după război a dat un singur roman care să aibă tonul acesta venit din alte lumi: Le Grand Meaulnes de Alain Fournier, dar pe autor l-a trimis īn tranşee, de unde nu s-a mai īntors. Şi nici altă lucrare n-a mai rămas de la el.
Ei bine, afirm că Apărarea are cuvīntul egalează, dacă nu īntrece, pe Grand Meaulnes, mai ales īn ce priveşte sinceritatea tonului care dă naştere unui stil imposibil de menţinut de-a lungul unei cariere literare.
Asemenea opere rămīn unice.
Literele romāneşti vor trebui să fie recunoscătoare domnului Marton Hertz, editorul mult hulit care, scoţīnd din fundul celui mai complet anonimat o capodoperă ca Apărarea are cuvīntul, a dat dovadă de un adīnc simţ literar şi a īnchis pentru totdeauna gurile invidioase ale pretinşilor editori mari, incapabili să răspīndească o lucrare de artă īn straturile adīnci ale publicului cititor.
Bucureşti, iulie 1934
|
|
