|
Panait Istrati - Prefaţă
PETRE BELLU: APĂRAREA ARE CUVÎNTUL Cu apariţia romanului Apărarea are cuvîntul, un povestitor unic răsare pe neaşteptate la orizontul literelor româneşti moderne: Petre Bellu. Cine a auzit vreodată de acest nume? Nimeni. Unde s-a publicat cîndva un rînd de el? Nicăieri, nimic. Un anonim total. Nici nu se putea să fie altfel. Petre Bellu nu mai e un june plin de iluzii, nu face parte din categoria tinerilor debutanţi care au avut norocul să aibă, dacă nu „rude”, cel puţin vreun prieten „la Ierusalim”, la acel Ierusalim al literelor care e mai zăvorit decît o fortăreaţă şi în care nu pătrunzi decît adus de mînă de către... „un paşă” sau „beşleagă” al acestei fortăreţe. Nu, n-a avut acest noroc. Şi totuşi... Curios lucru, Bellu e un familiar nu numai al vieţii literare romaneşti, dar chiar al culiselor acestei vieţi. Deşi veşnic fără franc în buzunar, el citeşte tot ce apare şi ştie tot ce se spune la „Corso” ori la „Capşa”, unde cred că n-a pus piciorul niciodată. Ceva mai mult: deşi lipsit de îndrăzneală, strivit de viaţă, rebegit şi „efasat ” (cum ar scrie un gazetar român franţuzoman), Bellu cunoaşte personal şi e cunoscut de majoritatea pontifilor literelor noastre. Nu e aşa, Arghezi, Galaction, Lovinescu, Cocea? Chiar şi eu îl cunosc pe Bellu, din 1925, cînd m-am întors în ţară, după o absenţă de zece ani. Iar de-atunci, deseori am avut prilejul să-l revăd. Căci Bellu, departe de a fi un om care ştie să se insinueze, are darul de a-ţi răsări în cale şi de a ţi se face simpatic, tocmai în clipa în care ai fi dispus să asculţi pe cineva vorbindu-ţi de ceva, de una ori de alta. Cum se face, atunci, că autorul romanului de faţă n-a putut să-şi găsească un naş simandicos, care să-l prezinte publicului cititor, zis „bun”, prin mijlocirea unei edituri zisă „bună” şi s-a văzut omul nevoit să cadă tronc în spinarea domnului Marton Hertz, editor zis „rău”, care va avea meritul de a-l fi descoperit prin propriile sale mijloace şi de a-l fi prezentat publicului său cititor, zis tot „rău”, un public cititor care cuprinde cam între cincisprezece şi şaptesprezece mii de cumpărători, mai mult sau mai puţin amărîţi? Cum se face că Bellu nu m-a găsit nici chiar pe mine, care sînt aşa de uşor de găsit şi care bucuros aş fi umblat cu el de hăţ vreo cinci ani, din editură „bună” în editură „bună”, pînă ce, la sfîrşit plictisiţi amîndoi, am fi descoperit poate un astfel de editor „bun”, care s-ar fi milostivit să-mi editeze finul, de hatîr, trăgîndu-l în două mii de exemplare şi neplătindu-i o para chioară. (Căci trebuie să adaog în paranteză că domnul Marton Hertz a avut curajul şi omenia de-a plăti lui Bellu vreo zece mii de lei, înainte chiar de a-i pune cartea în vînzare, precum şi de a-i garanta alţi zece mii, care vor permite pustiitului autor anonim să-şi încerce norocul, scriind mai departe.) Da: la început m-am întristat şi mi-am zis că năpraznică trebuie să fie prăpastia care ne desparte pe noi scriitorii consacraţi, de lumea anonimă care ne citeşte, din moment ce un debutant răsărit din această lume, ba chiar un debutant care ne cunoaşte, care unora ne este oarecum prieten, n-a putut să afle la noi sfat şi îndrumare, şi a fost nevoit să bîjbîie ca orbetele, deşi fătase una din acele opere de artă care se impun de la prima pagină, chiar şi în ochii celui mai puţin binevoitor dintre noi aceştia, care sîntem adesea solicitaţi să dăm o prefaţă unui necunoscut. Mi-a părut rău, dar apoi mi-am dat seama că debutul lui Petre Bellu nu putea să fie altfel, ba chiar că e bine aşa cum este. În lumea cititorilor casei de editură Ignat Hertz, Bellu e în lumea lui. Fiu de mici negustori, săraci de felul lor, apoi sărăciţi, iar la urmă căzuţi în mizerie, mai ales din cauza tuberculozei care se instalează în căminul lor şi seceră fără cruţare. Familia lui Bellu, o familie numeroasă, a fost în întregime secerată de tuberculoză. Mureau, sub ochii lui, părinţi, fraţi şi surori, unii în floarea vîrstei, alţii încă adolescenţi. — Eu sînt în familia noastră singurul dintre copii care au reuşit să treacă de douăzeci de ani, îmi spune Bellu. Ceea ce văzînd, bietul băiat fuge de acasă, înainte de a fi împlinit doisprezece ani. Fuge de moarte. Fuge în lume. Petre Bellu e din Roşiorii de Vede. Dar, de mic copil, Bucureştiul devine cîmpul sau mai bine zis maidanul în care el urmează să descopere viaţa. Pe acasă nu mai dă cu anii. Şi numai atunci cînd e îngrozit de mizerie, dar repede îşi ia din nou tălpăşiţa, cînd vede că acasă doar agonizanţii îl întîmpină, pînă la cel din urmă. La Bucureşti, singurul oraş din ţară în care el pretinde că ar putea trăi şi „singurul pentru care face să înduri chiar şi cea mai neagră mizerie”, la Bucureşti, Bellu începe a învăţa meseria de tîmplar, dar sfîrşeşte repede prin a se lăsa dus de acel val al delăsării, al uitării de sine, pe care „lumea bună” îl numeşte vagabondaj şi-l dispreţuieşte, dar care în realitate e unicul fel de viaţă care merită să fie trăit, căci numai el permite omului de gîndire şi de simţire să fie sincer cu el însuşi. Bellu trăieşte şi azi acest fel de viaţă, ceea ce înseamnă că nu mănîncă în toate zilele. Ce-are a face? Din fundul urgisitei lui mahalale, din chichineaţa în care îşi macină zilele, Petre Bellu izbucneşte azi ca una din acele forţe naturale căreia nimic nu-i poate rezista. Mizeria, izolarea, boala şi nepăsarea oamenilor nu l-au putut împiedica de a mîzgăli, pe nişte petece de hîrtie adunate de prin gunoaie, slovele uimitor de sincere cu care debutează Apărarea are cuvîntul. Nu ştiu dacă Bellu va fi în stare să mai scrie o lucrare de calitatea şi tăria celei de faţă, dar ştiu că o poveste modernă, atît de naturală şi care să te subjuge chiar de la prima pagină, nu există încă în literatura noastră contemporană, iar în cea universală opere asemănătoare se pot număra pe degete. Franţa de după război a dat un singur roman care să aibă tonul acesta venit din alte lumi: Le Grand Meaulnes de Alain Fournier, dar pe autor l-a trimis în tranşee, de unde nu s-a mai întors. Şi nici altă lucrare n-a mai rămas de la el. Ei bine, afirm că Apărarea are cuvîntul egalează, dacă nu întrece, pe Grand Meaulnes, mai ales în ce priveşte sinceritatea tonului care dă naştere unui stil imposibil de menţinut de-a lungul unei cariere literare. Asemenea opere rămîn unice. Literele româneşti vor trebui să fie recunoscătoare domnului Marton Hertz, editorul mult hulit care, scoţînd din fundul celui mai complet anonimat o capodoperă ca Apărarea are cuvîntul, a dat dovadă de un adînc simţ literar şi a închis pentru totdeauna gurile invidioase ale pretinşilor „editori mari”, incapabili să răspîndească o lucrare de artă în straturile adînci ale publicului cititor. Bucureşti, iulie 1934
|
|