|
Titlu: Doar Dumnezeu si noi Autor: Michel Folco Editura: Humanitas An: 1992 Traducator: Micaela Slavescu Format: DOCX, PDF Versiune: 3.0 (aleph)
In 1663, la poarta manastirii Aveyron este gasit un prunc cu nasul taiat. Pana la varsta adolescentei (cand ii era permis sa se calugareasca), preotul manastirii il incredinteaza familiei Coutouly, care il creste pe micutul Iustinian (Iustinian, in onoarea imparatului bizantin, copil gasit si, de asemenea, cu nasul taiat) ca pe propriul fiu. Iustinian se dovedeste un adolescent politicos si ager la minte. Insa refuza cu orice chip sa devina calugar - ceea ce ii complica inca o data viata. Din aventura in aventura, se trezeste condamnat pe nedrept la douazeci de ani de galere. Dar exista totusi o cale de scapare... Cum baronia de Bellerocaille a ramas fara calau, temnicerul ii oferta, in schimbul gratierii, rolul de calau oficial. Astfel devine Iustinian Pibrac stramosul fondator al uneia dintre cele mai mari linii de calai din Franta.
"Opt generatii de calai slujesc, din tata-n fiu, sub falnica deviza: Doar Dumnezeu si noi... cu o continuare subinteleasa: putem lua vietile nepedepsiti, ba chiar cu sentimentul datoriei implinite si al lucrului bine facut." Liberation
"Un veritabil roman de aventuri, cu nenumarate intorsaturi de situatie si personaje picaresti. Doar Dumnezeu si noi este o cronica sociala excelenta, in care se imbina foarte subtil istoria si literatura." Le Point |
Andrei Makine - Crima Olgai Arbelina Versiune: 1.0 (lasv3s, corectat cu cartea fizica) Format: RTF
|
Titlu: De la piatra la hartie Autor: Aurel Damboiu Editura: Stiintifica An: 1964 Versiune: 0.1 Format: DJVU, DOCX
DOWNLOAD
Fabricanţii americani de hârtie nu şi-au bătut prea mult capul cu procurarea cârpelor. Ei n-au făcut apel nici la sprijinul autorităţilor, nici la lozinci care să îndemne populaţia să-şi „salveze cârpele“. Era incomparabil mai simplu, şi mai ales mai ieftin, să importe mumii din Egipt. Rog cititorul să nu-şi imagineze că ar fi vorba de vreo glumă de prost gust. Calculul businessmanului american era foarte simplu. Fiecare mumie egipteană era înfăşurată în vreo 15 kg de bandaje, de în curat. Asta, în ceea ce priveşte mumiile umane. Câinii sacri, pisicile, ibişii şi crocodilii mumificaţi cântăreau mai puţine kilograme de bandaje, dar totuşi suficiente ca preţul mediu al cârpelor de în, cu tot transportul lor până în America, să nu depăşească 1,5 cenţi pe kilogram, faţă de 2 până la 3 cenţi, cât revenea kilogramul de cârpe colectate în Statele Unite. În plus, mumiile mai conţineau o cantitate apreciabilă de răşini aromatice, între care tămâia ocupa un loc de frunte şi asta se putea vinde în biserici, la un preţ atât de bun, încât cârpele reveneau aproape gratuit. Lotul era să treci peste sentimentul de profanare a unor vestigii antice, să nu-ţi pese de faptul că bandajele cuprindeau o sumedenie De, inscripții a căror descifrare poate ar fi fost de mare folos istoricilor şi, să nu te gândeşti că din ele – fără nicio măsură de dezinfecţie – produci o marfă în care cetăţenii îşi vor ambala poate alimentele. Dar niciuna dintre aceste probleme nu intra în preocuparea capitalistului. Un cent şi jumătate, faţă de doi-trei cenţi era supremul argument. Drept consecinţă, vapoare întregi încep, prin anii 1855—1856, să transporte din necropolele milenare egiptene mii şi zeci de mii de mumii, pentru a le depune, la fabrica de hârtie din Onondaga. Dacă patronul fabricii din Onondaga socotea că această acţiune nu avea nimic deosebit şi care să, iasă din comun, nu la fel judecau şi consumatorii. În editorialul ziarului „Daily Standard” din 19 august 1856, putem citi următoarele: „Un magnat din Onondaga, adorator al Vulturului de aur (dolar) şi nu al Ibisului egiptean, a scos pe piaţă «hârtie făcută din linţoliile mumiilor». Poate ceva să ilustreze mai bine caracterul practic al acestei ere şi intensul mercantilism al Americii? Materialist feroce, care trece peste sentiment, peste concepţiile şt obiceiurile lumii, acest american vede fibre în orice mort mumificat al Egiptului. El nu se interesează şi nici nu vrea să primească niciun fel de sfat moral, nicio învăţătură politică, sugestie artistică sau istorică pe care le-au păstrat şi acumulat generaţiile de conducători, războinici, arhitecţi şi mecanici ai renumitului stat ai Lumii Vechi. El vrea fibre şi nimic altceva decât fibre. El vrea să treacă giulgiul Cleopatrei prin moara de hârtie, la fel de liniştit ca şi când ar fi vorba de cămaşa, unui concetăţean oarecare. El doreşte să aibă faraoni, dar transformaţi în cât mai multe baloturi de «pelur», «corespondenţă» sau «velină satinată». El nu vrea să, ştie nimic de prima lege contra sclavilor dezertori, nici despre carierele de granit ale Nilului sau despre piramide. El vrea să întrebe mumiile, pe scurt, numai despre fibrele lor şi să-l informeze dacă moara lui nu ar fi funcţionat mai încet în cazul în care ar fi întârziat la achiziţionarea acestor fibre. Dacă soţia lui Putifar ar vrea să-i şoptească la ureche o confesiune intimă, el ar întrerupe-o cu o frază decisivă: «fibrele dumitale doamnă, căci moara mi se opreşte» . Nu ştim ce efect imediat a avut apelul din editorialul lui „Daily Standard. Cert este că după câțiva ani, mai precis în intervalul 1861—1866, vedem că fabricantul Stanwood îşi alimentează moara lui din Gardiner, din statul Mâine, tot cu bandaje smulse de pe mumii. În plus, o dată cu mumiile, el acceptă să i se livreze şi tone întregi de papirusuri, care, măcinate împreună cu bandajele mumiilor, dădeau o hârtie bună de ambalaj, ce satisfăcea complet nevoile măcelarilor şi ale băcanilor. Spre norocul mumiilor, care nu apucaseră încă calea Americii, dar spre marea desperare a familiilor muncitorilor care şi-au pierdut pe cei dragi lor, din cauza cârpelor nedezinfectate, a izbucnit o teribilă epidemie de holeră care i-a secerat pe capete pe toţi acei care lucrau în moara din Gardiner. Stanwood însă a scăpat, în paranteză fie zis, nici mumiilor rămase în Egipt nu le-a fost hărăzită o soartă mai „umană “. Colonialiştii englezi, prea bigoţi ca sa accepte o Biblie tipărită pe hârtie confecţionată din giulgiuri mortuare, le-au folosit drept combustibil, aruncându-le, timp de 10 ani, în focarele locomotivelor care erau în serviciul căilor ferate din Egipt. |
|
|