|
Notă „Memoriile diavolului” a mai apărut în românește înainte de Revoluție sub titlul „Castelul din Ronquerolles”, o ediție prescurtată, în două volume. Titlul cărții a fost schimbat din cauza cenzurii. La momentul publicării în Franța, „Memoriile diavolului” au devenit bestseller instant. Succesul cărții poate fi comparat cu succesul seriei lui G. R. R. Martin. |
Știați că... Această carte l-a impresionat pe Balzac într-atât, încât i-a dat o replică prin „Splendorile și nenorocirile curtezanelor”?
Știați că... În acea perioadă erau 4 mari foiletoniști: Balzac, Dumas, Soulié și Eugčne Sue. Nu prea se iubeau, iar ziarele la care publicau se băteau pe cititori. Așa că după succesul lui Soulié cu primele părți din „Memoriile Diavolului”, Balzac începe să publice foiletonul „Splendorile și nenorocirile curtezanelor”, ce avea un nume picant pentru vremea aceea. Asta făceau de fapt cei patru, se băteau pe audiență. Foiletoanele astea interminabile erau serialele de atunci și lupta pentru acapararea pieții era la fel de pasionantă.
Știați că... (Aici aveți istoria foarte pasionantă a întregii povești: Pentru cei care nu știu franceză, vor fi prezentate aici câteva idei. Dar dacă puteți, citiți articolul francez din linkul de mai sus, e foarte instructiv)
Pe scurt, inventatorul romanului-foileton a fost chiar Balzac, în 1836, cu La Vieille Fille. Acesta e primul roman-foileton. Iar prin „foileton” se înțelegea partea inferioară a paginii de ziar, și acolo, începând cu 1830, apăruse moda publicării unor texte literare. Mai apăruseră și în anii 1830–1836 câteva romane în acea secțiune a ziarelor, dar împărțirile erau arbitrare, romanul era tăiat la nimereală, în funcție de spațiul tipografic disponibil, nu era scris special ca să apară acolo. Balzac a avut primul ideea asta genială de a scrie în funcție de spațiu, special pentru ziar, de a se încadra în așa fel încât episodul/capitolul să se termine cu schepsis, cu suspans, să lase omul cu ochii în soare, dornic să citească continuarea. Să-i mențină interesul treaz, ca să cumpere și ziarul de a doua zi. Așadar, era un roman scris special pentru acel spațiu limitat al ziarului și de-aia s-a numit „roman-foileton”.
Exista de asemenea de câțiva ani o practică larg răspândită de a scrie romane în colaborare, așa-numita „literatură industrială”, care se publicau sub formă de carte, nu în ziar. Ca să fie exploatat un anume gust al publicului cât mai rapid – gusturile se schimbau destul de repede –, editorii alcătuiau echipe de tineri scriitori, se încropea repejor un schelet de roman și fiecare scria câte un capitol. Era o meserie în sine. Între 1821–1829, Balzac cică a contribuit cu capitole la 40 de astfel de romane, care apăreau cu pseudonim, niciunul dintre autorii reali neapărând pe copertă. Iar mai înainte de asta, fiindcă teatrul era MULT mai popular pe vremea aia, Balzac a scris teatru, dar n-a avut nici cel mai mic succes așa că s-a reprofilat pe literatura industrială. Și abia târziu a semnat cu numele lui primul roman scris integral de el, „Șuanii”, în 1829.
În paranteză fie spus, și în ziua de azi mai apar astfel de romane scrise de câte 20 de scriitori, este unul pe BOLT.CD scris de vreo 20 de autori faimoși, gen Sephen King. Semn că încă se mai practică genul acesta apărut pe la 1820.
După ce a publicat Balzac primul roman-foileton din istorie, în 1836, lucrurile s-au mișcat foarte rapid și în un an, doi, alte ziare au preluat ideea și au apărut simultan trei tineri scriitori care au devenit imediat ași ai genului: celebra tripletă Alexandre Dumas, Eugčne Sue și Frédéric Soulié.
Alexandre Dumas, de pildă, scria astfel: el și cu încă un tovarăș, Auguste Maquet, angajaseră alți câțiva tineri scriitori care făceau munca de jos (se documentau, stabileau scenariul, planul general al romanului) și cei doi doar redactau ce lucraseră ceilalți, dădeau o formă unitară materiei prime strânse de ceilalți. Ideea de bază era să se scrie cât mai mult și cât mai repede, pentru că ziarul apărea zilnic. Cu ocazia asta, acum, înțelegeți de ce romanele lui Dumas sunt atât de diferite între ele uneori. Și de ce unele sunt foarte bune, iar altele sunt foarte slabe. Pentru că Dumas era, după cum zice articolul, o adevărată instituție, aproape un pseudonim al unui grup, „une sorte d’entreprise d’écriture du roman”.
Primul mare succes al genului a fost tocmai „Memoriile diavolului”, al lui Soulié, publicat începând chiar din anul următor, 1837. A trasat liniile generale ale genului. A fost foiletonul imitat ulterior de toți, cam cum s-a întâmplat cu „Codul lui da Vinci” în zilele noastre. Alte mari succese: „Misterele Parisului” a apărut în 1842–1843, „Cei trei mușchetari” în 1844. Ambele serii au avut diverse și multiple continuări, unele scrise chiar de alți autori, ca Paul Feval, alt mare reprezentant al genului, care a scris vreo 200 de foiletoane, unele chiar superbe, precum „Cocoșatul”. Genul romanului-foileton a ținut până prin 1914, când a început războiul și gusturile s-au schimbat radical. Lumea a început să guste de atunci romanele polițiste, după cum bine știm, gen care a atins apogeul în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Știați că... Primele cărți piratate, au fost cele ale lui Balzac. Foiletoanele, despre care vorbeam mai sus, ajungeau greu în Belgia vorbitoare de franceză. Așa că s-au găsit niște întreprinzători care le-au strâns și au tipărit repede câteva romane înainte ca ele să apară, în această formă, în Franța. Nu exista o legislație internaționala care să interzică așa ceva. Mai mult, au început apoi să le exporte în Franța.
Știați că... Și Dickens era piratat. Se vindeau pe ascuns fascicule cu episoade din „Documentele postume ale Clubului Pickwick”. Foiletonul lui Dickens ajunsese atât de celebru încât se spune că existau peste 20 de trupe de actori ambulanți care puneau în scenă în piețele publice (pentru cei care nu știau să citească), fiecare episod, imediat cum apărea. Actorii bineînțeles că nu știau replicile, așa că interpretau cu ziarul în mână.
Știați că... Dickens a ajuns romancier întâmplător. Un editor de ziar a cumpărat niște gravuri, mai mult din milă. Gravorul fiind bolnav și sărac, moare curând. Desenele nu aveau nicio legătura între ele: un dineu; un birjar bătăios, un câine în parc și un burtos scandalagiu. Gravurile nu erau ieftine și nu le făcea oricine: trebuia să ai simț artistic, se lucra în lemn și erau foarte migăloase. Deci nu se aruncau, trebuiau folosite. Așa că, editorul dă în ziar un anunț de angajare pentru cineva care să facă câte un scurt comentariu pentru cele 4 ilustrații, în ideea să le poată valorifica cumva în timp, atunci când rămâneau spații libere. „Scurtul comentariu” al lui Dickens a avut 36 de pagini și a devenit prima parte a romanului.
Știați că... După succesul „episodului pilot” a lui Dickens, iar aveau nevoie de un gravor. Așa că… alt anunț, în același ziar. Printre ilustratorii refuzați: W. Thackeray. Dezamăgit, Thackeray renunță la cariera de artist plastic și începe „să scrie ca să trăiască”. Peste un an, romanul său foileton „Bâlciul deșertăciunilor” detronează Clubul Pickwick al lui Dickens.
|
|