|
stelus
VETERAN
Inregistrat: acum 13 ani
|
|
Alexandr Soljenițîn
ARHIPELAGUL GULAG vol.2
Editura UNIVERS, 1997
Traducere, și note Ion Covaci
fisier djvu și word, neparolat
V1.0 iulie 2023
Dupa ce afli cum se fac arestarile, apoi anchetele si procesele, continui cu o mica prezentare a marelui ARHIPELAG. Volumul II se adinceste mai mult in prezentarea si descrierea acestuia. Cit de mult? Ei bine, dupa spusele autorului nu poate nici el prea mult fiindca atitea marturii a reusit sa adune, neuitind sa spuna aproape la tot pasul ca cu mult mai mult vor ramine nespuse si nepovestite fiindca o uriasa mare de oameni au murit acolo si ei nu mai pot vorbi.
Primul capitol se cheama sugestiv, Degetele Aurorei. De ce asa, fiindca vorbeste de primele lagare de la inceput, adica din 1918-1921.
Vine apoi povestea insulelor Solovki. O poveste cutremuratoare,. Pe parcursul celor 30-40 de pagini trebuie sa te opresti pentru ca grozaviile povestite sunt uneori de nesuportat…
Asa cum unii sustin ca trebuie citit un autor sau altul, Arhipelagul Gulag trebuie sa fie, in opinia mea, lectura obligatorie in vederea educarii noilor generatii.
Si inca ceva. Cind cititi, luati notite despre locuri si apoi incercati sa le gasiti pe harta. Atunci grozavia va deveni si mai uriasa, si mai grozavie (iertare, dar nu gasesc cuvinte mai bune).
„Priveşte, cititorule, harta Nordului rusesc. Calea maritimă de la Solovki spre Siberia trece pe lângă Malaia Zemlea. O dată pe an (în iunie-iulie) pleacă într-acolo caravane de nave precedate de un spărgător de gheaţă, ducând în lagăre noi zeki şi provizii pentru următoarele douăsprezece luni. Şi pe Novaia Zemlea au existat, vreme de mulţi ani, lagăre, şi încă dintre cele mai înfricoşătoare, pentru că aici deţinuţii erau închişi „fără drept de corespondenţă”. De aici nu s-a întors niciodată nici măcar un singur zek. Ce făceau nefericiţii aceia acolo, ce minereau, ce construiau, cum trăiau, cum mureau nu ştim nici până astăzi.”
Istoria canalului Belomor, numit apoi canalul Stalin, este subiectul capitolului urmator. Un canal construit in mai putin de doi ani, tot fiind sapat si carat la mina. Este un canal lung ce leaga Marea Alba de Marea Baltica. Bine trebuie sa intelegeti ca autorul foloseste mult ironia (cea dureraosa si tare amara) apelind la scrierile plinde de ode si laude ale epocii (carte de grup condus de Maxim Gorki despre canal in urma vizitei scritorilor la canal.
Si apoi vine razboiul, cind Arhilelagul ia amploare ajungind in Kazahstan, Novosibiirsk si Krasnoiarsk.
Sa nu va mirati, uneori cartea sare de la un lagar la altul sau de la ceva la altceva. Si totusi este legata, tine si cu fiecare pagina te infioara. Sa stiti ca unul din motivele pentru care am corectat-o greu este nevoia de pauza. Simti o durere fizica ce te doboara, dar mai ales una morala, cind ochii se impaienjenesc de lacrimi si cind sufletul se simte jenat. Bunaoara acum, in capitolul 5, cind se face pe citeva pagini comparatia intre robi/iobagi/ tarani legati de glie si zeki. Cum de exemplu e acest scurt paragraf :
„În plus, condiţia iobagilor era uşurată de faptul că moşierul, vrând-nevrând, îi cruţa: costau bani şi prin munca lor îi înmulţeau averea. Comandantul de lagăr nu-i cruţă pe deţinuţi: nu el i-a cumpărat, moştenire copiilor nu-i lasă, mor unii – vin alţii.”
Dar mergem mai departe cu cititul. Si din ce am citit pina acum, capitolul 7 este cel mai sugestiv, in sensul ca in el face comparatie intre Arhipelag si normele tariste si chiar Amintiri din Casa mortilor. Si mereu Arhipelagul iese mult, mult mai prost.
E nevoie des de pauze pentru a putea fi capabil sa treci mai departe. Citim despre oplositi, dar si despre femei si apoi brusc, te afli in fata unor pagini teribile i care se rezuma niste cazuri de condamnari conform celebrului articol 58. Iata-le mai jos pe citeva :
Un croitor, punând pentru o vreme acul deoparte, îl înfige, ca să nu se rătăcească, într-un ziar atârnat pe perete, nimerind chiar în ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede. 58, 10 ani (terorism).
O vânzătoare, primind marfa de la un furnizor, o înregistrează pe o pagină de ziar, neavând altă hârtie la îndemână. Cifra reprezentând numărul bucăţilor de săpun nimereşte pe fruntea tovarăşului Stalin. 58, 10 ani.
Un tractorist de la MTS Znamensk îşi garniseşte unul dintre bocanci, mai scâlciat, ca să-i ţină de cald, cu un afişul electoral al unui candidat pentru Sovietul Suprem. Femeia de serviciu (care răspundea pentru acele afişe) observă că îi lipsea unul şi descoperă cine-l subtilizase. KRA, agitaţie contrarevoluţionară, 10 ani.
Responsabilul unui cămin cultural se duce, împreună cu paznicul, să cumpere un bust al tovarăşului Stalin. Îl cumpără. Bustul era voluminos şi greu. Trebuia pus pe o targă şi cărat în doi, dar responsabilul căminului socoate că o asemenea ipostază e sub demnitatea lui: „Îl aduci tu cumva”. Şi o ia înainte. Multă vreme, bătrânul paznic nu ştie cum s-o scoată la capăt. Să ia bustul subsuoară – nu-l putea cuprinde. Să-l care în braţe – l-ar fi durut şira spinării, căci greutatea l-ar fi împins spre spate. În sfârşit, găseşte soluţia: îşi scoate cureaua, o petrece pe după gâtul lui Stalin şi străbate cu bustul în cârcă uliţele satului. Aici nimeni nu mai avea ce crâcni: cazul era clar. 58–8, terorism, 10 ani.
Un marinar îi vinde unui englez o brichetă „Katiuşa” (un fitil vârât într-un capăt de ţeavă, plus mecanismul de aprindere), ca suvenir, pentru o liră sterlină. Subminarea prestigiului Patriei, 58, 10 ani.
Un ciurdar, scos din fire, îşi blestemă vaca neascultătoare, făcând-o „curvă de vită colhoznică”. 58. Condamnat.
Ellocika Svirskaia cântă la o serată de amatori un cuplet cu niscaiva aluzii. Asta e rebeliune în lege. 58, 10 ani.
Un dulgher surdo-mut reuşeşte şi el să se aleagă cu o condamnare pentru agitaţie contrarevoluţionară! Cum? Tocmai podea sala unui club. Totul fusese scos în curte, nici un cui, nici un cârlig nicăieri. Pentru timpul cât avea de lucru, omul îşi aruncă haina şi chipiul pe bustul lui Lenin. Cineva intră şi îl vede. 58, 10 ani.
Povestea cu ciurdarul mi-a amintit de ceva oarecum asemanator citit la Doru Novacovici, In Romania dupa gratii, unde un biet taran fusese bagat in puscarie fiindca ii spusese calului sau sa mai aiba un pic de rabdare ca vor veni americanii si va avea de mincare si ovaz, nu numai fin.
Si cartea continua cu descrierea vietii femeilor in lagar, apoi despre oplositi, adica cei ce au munci mai usoare prin lagar sau oarece functii de conducere printre zeki, despre comportamentul comunistilor, despre ciripitori dar, mai ales cum erau obligati in lagar sa devina ciripitori, despre putinele evadari de care afla.
M-am oprit la capitolul despre cei numiti socialmente apropiati – hotii. Acestia tot timpul au avut in lagare un regim privilegiat (aici se pare ca este o deosebire radicala fata de inchisorile din Romania, unde politicii au fost tot timpul separati de cei de la dreptul comun.) Ei erau deasupra politicilor si erau protejati de paza lagarului. Ii jefuiau si-i exploatau pe zeki sub privirile ingaduitoare ale conducerii lagarelor. Si iata si un motiv dat de autor :
Iată care au fost legile vreme de treizeci de ani (până în 1947): furt în exerciţiul funcţiunii, furt din avutul statului, delapidarea banului public? O ladă dintr-un depozit? Trei barabule din colhoz? Zece ani! (Iar din ’47, chiar şi douăzeci!) Furtul liber? Devalizarea unui apartament, încărcarea într-un camion a întregii agoniseli încropite de o familie de-a lungul unei vieţi? Dacă nu s-a lăsat şi cu omucidere, până la un an, uneori 6 luni…
Tocmai într-un climat de indulgenţă se şi înmulţesc hoţii.
Prin legile pe care le-a emis, puterea stalinistă le-a indicat cu claritate hoţilor: furaţi, dar nu de la mine! Furaţi de la persoanele particulare! Căci proprietatea particulară e – nu-i aşa? – o rămăşiţă a trecutului. (Iar proprietatea personală – o nădejde a viitorului…)
O, si mai jos niste explicatii valabile in special in tarile socialiste, unde militia nu-i cauta pe hoti, ca primeau pedepse usoare, iar cel ce a depus marturie era apoi in pericol, fiindca hotul iesea repede si-l cauta. Va suna cunoscut? Mie da.
Dragii mei, si acum un capitol teribil. El se cheama Chiștocii. Da, ati ghicit, este vorba de copii de 12-14 ani condamnati de codul penal sovietic exact ca si adultii (inclusiv pedeapsa cu moartea), pentru : furtul unui buzunar de cartofi, mere, spice de griu, sau… ca au pus cite ceva pe calea ferata!!!
Pentru iubitorii de comunism si nostalgici, le-as da sa citeasca numai acest capitol (20 pagini) saptaminal… E nevoie de pauza dupa acest capitol. Si nu e nici o rusine daca lacrimi isi fac loc in coltul ochilor…
Sarim acum la capitolul 20, Dulaii la lucru. Nu ca celelalte ar fi fost neinteresante sau plictisitoare. Nu, deloc. Dar acest capitol este interesant prin actualitatea lui. Scoateti-l din lucrare, eliminati ceva cuvinte specific gulagoviste si veti avea un studiu de actualitate extraordinar. Veti intelege si mai bine situatia din Romania de azi si de peste 30 de ani. Aici nu va dau nici un citat, tocmai pentru a va lasa placerea descoperirilor.
|
|
![[b] colectia aleksandr soljenitin alexandr soljenitin din viata lui ivan 1991](/img/pics/romania-inedit.3xforum.ro/ok_1558956.jpg)
au căpătat câte trei ani într-un izolator politic pentru lectura revistei „Mesagerul socialist” şi studierea operei lui Plehanov.
