POSTARE REFACUTA
Camil Demetrescu
Note, relatari
Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001
fisiere pdf și word, neparolate
V1.0 octombrie 2022
https://www.mediafire.com/file/3et89am1 ... R.zip/file
Dragii mei,
Va propun astazi spre lectura o carte aparuta acum aproape 20 de ani, la destui ani de la moartea autorului.
Autorul, Camil Demetrescu, fost diplomat, directorul biroului de cifru de la Ministerul Roman de externe din perioada celui de-al doilea razboi mondial, este pomenit cu deosebita atentie si dragoste de Neagu Djuvara in memoriile sale, in ultimul capitol.
Amintirile sale sunt scrise din memoria sa cita a mai ramas, pentru ca marturiseste ca tot ce a avut si l-ar fi ajutat a disparut in stomacul nesatios al Leviatanului comunist, SECURITATEA.
Trebuie sa aduc multumirile mele celui ce a facut posibila corectura, prietenul nevazut Bogdan, cel care a cumparat cartea urmarind aparitia ei pe site-urile ce vind carti, si apoi fotografierea ei.
De asemenea, cautarile mele pe net au dat rezultate bune, reusind sa gasesc un document word aproape complet (fara notele biografice) pe care eu le-am transformat in note de subsol.
Si nu in ultimul rind, userului seven, pentru ajutorul dat, si sfaturilor extrem de utile pentru viitor.
Opinia mea este ca aceasta carte, alaturi de cea a lui Gheorghe Barbul, dar si cea ce va urma curind (sper eu) trebuie sa figureze in lista de lecturi obligatorii pentru materia Istorie macar la Liceu.
Si acum, asa cum v-am obisnuit, citate din carte.
Apăsarea aceasta a continuat crescând, o dată cu acțiunea de recuperare prilejuită de pactul germano-rus, o dată cu coborârea ei rapidă de la Nord spre Sud, când U.R.S.S., masând trupele necesare, a convins Țările Baltice să îşi ceară anexiunea la marele vecin.
Toate aceste mici Țări nordice, printre alte dezavantaje, nu aveau în favoarea lor decât dreptul, tratatele de pace de la Riga şi Varşovia, articolele respective ale Societății Națiunilor şi Convenția pentru punerea în vigoare anticipată a definiției agresiunii. Nu numai un singur petec de hârtie, ci mai multe. România avea o garanție suplimentară. E adevărat că o avea acordată de Anglia şi Franța la 13 aprilie 1939, numai față de Germania. Extinderea ei față de Rusia nu putuse avea loc, cu toate cererile guvernului român, pentru că cele două condițiuni puse de vestici nu putea fi realizate nici una: neutralitatea binevoitoare a Italiei şi deschiderea Strâmtorilor de către turci. Era o situație clară dar, ipotetic măcar, putea justifica unele rezerve, poate, ale politicii noi de expansiune sovietică, ținând aceasta seama de reacțiile vestice în Norvegia şi de planurile de ajutorare a Finlandei, pe care le dezamorsase încheierea păcii din 1940.
Iată o descriere mai deosebită despre ultimatumul sovietic, tupeul lor și consternarea politicienilor.
Davidescu, [...] fiind ministrul României la Moscova, i-a fost dat să primească lovitura grea şi umilitoare a ultimatumului sovietic la a cărui acceptare a jucat un rol util. Mai precis, fiind convins de acceptarea lui, şi pus în situația de a nu avea comunicare telefonică cu Bucureştiul, a dat el un răspuns precedând pe cel al guvernului român. (Notez, pentru a întregi episodul, că în starea de aproape panică provocată de blocarea comunicațiilor telefonice cu Moscova, telefonistul nostru şef pe când raporta lui Al. Cretzianu că nu se mai putea obține legătura şi lucrul putea atrage tocmai ceea ce acceptarea ultimatumului urmărise să evite, războiul, telefonistul a arătat că s-ar fi putut folosi calea Berlinului. Ceea ce s-ar fi şi făcut). Nu vreau să mă opresc la protestul lui Davidescu față de lovitura sovietică, ci la muțenia lui, la încremenirea lui în fața lui Molotov, în cazul ocupării regiunii Herța, din Dorohoi. Această regiune din Vechiul Regat fusese ocupată totuşi de trupele sovietice. Pentru că guvernul sovietic declarase că va reocupa Basarabia în limitele ei dintotdeauna, guvernul român a crezut într-adevăr că era vorba de o greşeală a autorităților inferioare şi l-a însărcinat pe ministru să ceară reintrarea în situația determinată de hartă. La fel în chestiunea unor puncte pe brațul Chilia (Stari Stambul, Musura etc.). Din aceste motive l-a însărcinat pe Davidescu să ceară revenirea la afirmațiile oficiale. Când s-a prezentat cu cazul la Molotov, acesta i-a răspuns tare pe dreptul său, că demersul nu era întemeiat şi ca să-i dovedească lucrul, i-a arătat harta originală pe care era trasă cu creionul roşu linia care despărțea noua frontieră, linia Molotov. I-a explicat că linia fusese trasă cu un creion roşu de mână foarte gros, care la scara şi la grosimea liniei trase cu creionul atât de gros, includea şi regiunea Herța! Îmi povestea Davidescu cum a rămas fără grai în fața acestei demonstrații. Nici măcar nu şi-a adus aminte de Brenner.
Si un mic fragment despre „fratia de arme” :
„ Mai puţin inofensive sunt însă următoarele: spre sfârşitul lunii septembrie '44, eram la U.G.I.R., vine omul de serviciu şi anunţă pe doamna preşedintă a Crucii Roşii. Ies repede şi o poftesc în birou. Era doamna Irina Sturdza, respectabila preşedintă de onoare a acelei societăţi, nepoata directă a lui Ion Câmpineanu şi soția unui cunoscut fost magistrat, Costăchel Sturdza, care înfruntase public pe nemţi, sub ocupaţie, în timpul primului război, închis în lagăr etc. etc. Cunoşteam pe copiii lor şi venise de-a dreptul la mine ca să-mi ceară cu o voce gâtuită să o introduc la ministru. Mă duc să-i spun, dar acesta mă roagă să o ascult eu pentru că el era cât se poate de ocupat. Cred că nu se va şti niciodată cât era de adevărat acest lucru şi în ce stare de nervi. Dânsa mi-a spus atunci că venise pe loc să ceară intervenţia superioară pentru că depozitele de medicamente şi materiale atât ale Crucii Roşii cât şi ale Patronajului desfiinţat şi repartizat tot Crucii Roşii fuseseră ridicate şi erau în continuare ridicate de armata sovietică şi valorau 800 milioane de lei de atunci.”
Si o alta relatare despre cum si au ajuns conducatorii Romaniei in URSS :
Nu mă aflam printre ei când s-a prezentat, neanunţat, un general sovietic, chiar atunci venit de la aeroport, declarând că are să-şi îndeplinească o misiune cu care fusese însărcinat de tov. Stalin. Şi anume să se încredinţeze personal de felul cum sunt trataţi Mareşalul şi ceilalţi.
Generalul Sănătescu i-a răspuns că sunt bine trataţi aşa cum se va convinge personal, dar ca până atunci, fiind dânsul nemâncat îşi face o plăcere de a-l invita la masă. Generalul sovietic a răspuns scurt, abia politicos că trebuie să-şi îndeplinească misiunea pentru care a venit pe loc, imediat. Generalul Aldea care se afla şi el la masă la „Mon Jardin” a fost însărcinat de primul ministru, fiind ministru de Interne, să-l însoţească pe cel trimis de Stalin.
Odată ajunşi în Vatra Luminoasă, unde se găseau cei arestaţi la Palat sub o primă pază a grupului lui Emil Bodnăraş şi sub a doua pază, exterioară a gărzii militare. Dar totul era acum înconjurat de trupe sovietice şi tancuri. Intraţi în casă generalul nou venit scoate o hârtie şi chiar dacă nu a scos o hârtie cum cred a-mi aminti, a comunicat verbal adevăratul rost al sosirii sale la Bucureşti, anume acela de a-i ridica pe toţi cei arestaţi şi de a-i duce în Rusia. Generalul Aldea a protestat energic şi inutil în numele guvernului român, a arătat că nu avea instrucţiuni şi că, în consecinţă, nu-i poate preda. Celălalt i-a răspuns că nici nu era nevoie de aşa ceva, că el îi ridică chiar cu forţa. Aldea a răspuns că se înclină în faţa forţei dar că el acordul nu şi-l dă.
|
.
