bibescu
Moderator
 Din: depĺrtare
Inregistrat: acum 17 ani
|
|
Ștefan Radof (1934 - 2012)
Locul naşterii: Buftea, Ilfov
Data naşterii: 01.12.1934
Data decesului: 28.03.2012
Ocupaţie: Actor, scenarist, scriitor
Biografie
Ma numesc RADOF STEFAN si m-am nascut la 1 decembrie 1934 în comuna Buftea, judetul Ilfov si sunt fiul lui ION RADOF sau IOAN RADOV (tatal meu s-a nascut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, Ismail, judetul Cetatea Alba) si al MARIEI RADOF, nascuta NICOLAE în comuna Butimanu, Racari, judetul Ilfov, ambii decedati.
Tatal meu a fost mic negustor în Bucuresti pana în anul 1949 cînd a fost obligat sa-si radieze firma din motive lesne de înteles. În 1952 este arestat pe strada de securitate si condamnat politic de Tribunalul Militar - Bucuresti la doi ani munca silnica – canal… Dupa liberare devine muncitor la “Flacara Rosie”, apoi pensionar pana în anul 1990 cînd a decedat. N-a fost membru al nici unui partid.
Mama a fost secretara steno-dactilografa în Ministerul de Razboi din 1941 pana în 1948 cînd a fost data afara. Lucreaza sporadic pe unde poate si traumatizata de arestarea tatalui, apoi a mea se îmbolnaveste foarte grav, dupa care sufera o operatie care-i va subrezi definitiv sanatatea. Se pensionaza medical în 1958 iar în 1974 moare, la numai 58 de ani. N-a fost membra a nici unui partid.
Am avut o copilarie relativ fericita pana la varsta de 15 ani: scoala primara am facut-o la scoala Parohiala – catolica “ Sfantul Iosif “ din Bucuresti apoi pana la reforma învatamîntului de trista amintire, am urmat cursul inferior al “Colegiului National Sfantul Sava“de unde am fost îndrumati conform noilor directive, binenteles doar o parte din noi, catre scolile profesionale. La sugestia naiva a tatei m-am înscris la una comerciala, nutrea convingerea ca si în comunism “negustoria va fi tot negustorie”. A murit cu speranta ca va putea fi iarasi negustor, la trei luni dupa “ Decembrie ’89 ” a facut infarct, de bucurie sau de necaz, nu stiu.
Dupa un examen de diferenta, aprobat de Ministerul Învatamîntului, am urmat si absolvit în 1952 ultimii doi ani ai “ scolii Medii de Comert Exterior Nr. 2 “ din Bucuresti, dupa care am fost repartizat ca functionar la “B.N.R.- Ploiesti – filiala Puchenii Mosneni”; de facultate nici nu putea fi vorba, eram cineva, aveam dosar serios, tata era la canal si ca urmare la 3 Martie 1953 am fost arestat, tot de securitate, judecat si condamnat de Tribunalul Militar – teritorial 2 la cinci ani munca silnica, pentru uneltire împotriva oranduirii de stat. Acum cînd îmi amintesc despre ce capete de acuzare a fost vorba, ma umfla rasul, atunci însa, în noaptea cînd m-au arestat, mi-au iesit primele fire de par alb. Tata era la canal iar mama era bolnava, fara serviciu si singura…Dupa venirea tatei de la canal - cu chiu cu vai, obtinem un recurs care în mod surprinzator este aprobat. Mai tarziu ne-am dat seama ca de fapt era logic fiindca prin Conventia de la Geneva din Mai 1955 o parte din copiii si tinerii arestati( între 15 si 20 de ani ) am si fost amnistiati.
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii totusi functionau: Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale D.G.S.M ( un fel de lagare de munca ) iar dupa liberare, în 1958 – am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru ( înca nu-i spunea I.L.Caragiale ) unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca manipulator de marfuri si ambalaje ( hamal ) la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana în toamna anului 1960 cînd, în sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, dar prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu în prima tentativa si a rectorului facultatii: maestrul COSTACHE ANTONIU – la clasa caruia am si absolvit în 1964.
M-am casatorit cu actuala doamna: DOINA RADOF – nascuta HOSSU în anul 1962, profesoara de fizico – matematici, actualmente pensionara si care, de peste 40 de ani, ma învaluie cu dragostea si devotamentul sau. Nu a fost membra a nici unui partid.
Cum se arata, dupa sansele care mi le-a oferit viata si dupa împrejurari, am practicat mai multe meserii, daca le pot numi astfel: hamal, vanzator, functionar, decorator, contabil si abia destul de tarziu, la 30 de ani, am reusit sa-mi realizez visul care s-a înfiripat înca de pe vremea cînd eram elev al Colegiului National Sfantul Sava si unde, imediat dupa razboi, în sala acestui liceu functiona Teatrul National.
Cu o temperata lipsa de modestie consider ca dupa o cariera de 40 de ani nu am reusit sa însel asteptarile marilor mei maestri si binefacatori, de care sunt mandru, pentru ca datorita lor si al tuturor acelora care au avut încredere în mine, am reusit sa devin unul din actorii importanti ai acestei tari.
Mi-am început cariera la teatrul din Piatra Neamt de unde în toamna anului 1965, la îndemnul eminentului om de teatru si regizor CORNEL TODEA cu care lucrasem si la televiziune, m-am prezentat la concursul organizat de teatrul C. I. NOTTARA. – condus la acea vreme de coplesitoarea personaliste a lui HORIA LOVINESCU, dramaturg de-o originalitate aparte, cu o vasta cultura si o aleasa boierie în spirit si-n gesturi – concurs pe care l-am castigat. Venirea mea la teatrul Nottara a coincis si cu începuturile unei perioade mai transparente si reformatoare în teatru, iar personalitatea fascinanta a lui H. Lovinescu a reusit sa atraga de partea lui un numar impresionant de tinere talente cu care alaturi de cei mai varstnici si carora le purta un respect senorial, a format un suflu nou si destul de liberal pentru acele vremuri; în acest climat si sub atenta lui obladuire m-am format si dezvoltat ca artist.
Cu toate ca m-am pensionat în 1996 am ramas devotat acestui teatru, nu numai pentru izbanzile care le-am avut pe scena lui sau în turneele internationale în care l-am reprezentat, ci mai ales pentru Lovinescu care m-a iubit si m-a aparat ca un parinte.
Cu varsta si mai ales dupa Decembrie ’89, fiindca mai înainte nu fusesem acceptat, am primit sa fiu profesor asociat: la A.T.F. între anii 1990 – 1994. si la facultatea Hyperion, între anii 1996 – 2000., activitate din care m-am retras din acuza degradarii învatamîntului de specialitate.
Crezand cu toata fiinta si motivat de experienta tineretii mele, dupa ’89 m-am angajat în activitatea civica si apoi cea politica – membru fondator al Aliantei Civice si apoi membru fondator al P.A.Civice pentru care am candidat si am fost ales senator de Ilfov în legislatura 1992 – 1996 – dar din pacate si aceasta experienta m-a dezamagit si astfel m-am retras definitiv din viata politica, preferand sa ma întorc la îndeletnicirile mele fundamentale: arta actorului si scrisul.
Sunt autor a cinci volume de versuri: Casca de foc, Iris, Statui în iarba, Soimul în iarna, Efectul de sera si al unui volum sinteza, plus inedite, publicat în colectia Poeti Contemporani la editura Eminescu sub titlul: Soimul în Iarna.
Am publicat schite, eseuri si articole de specialitate si atitudine civica ; autor a mai multor scenarii de film si TV : „ Enigma din Testament” – dupa nuvela „ Morminte” de M. Sadoveanu; „Inelul cu Briliant” – dupa romanul „Amandoi” de L. Rebreanu ; „Crocodilul” dupa Dostoevski, etc.
Membru al UNITER si al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar ca urmare a detentiei mele sunt si membru al AFDPR. Am dat viata la o galerie însemnata de personaje (roluri principale) din dramaturgia nationala si universala, clasica, moderna si contemporana, în teatru, în cinematografie, televiziune si la radio.
Am lucrat cu cei mai importanti regizori:
În Teatru: George Rafael, Cornel Todea, Dinu Cernescu, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroama, Mircea Marosin, Petrica Ionescu, Dan Micu, Alexa Visarion, Lucian Giurchescu, Anca Ovanez, Alexandru Dabija, Alex. Bocanet, Mihai Berechet, Ion Cojar, Tudor Marascu, Mircea Cornisteanu, Ion Olteanu, etc.
În Televiziune: Radu Penciulescu, Andrei Bradeanu, Al. Miron, Miron Niculescu, Petre Sava Baleanu, Eugen Tudoran, Olimpia Arghir, Dan Necsulea, Silviu c., Sergiu Ionescu, etc.
În Cinematografie: Lucian Pintilie, Mircea Muresan, Andrei Blaier, Radu Gabrea, Gh. Turcu, Alex. Boiangiu, Calotescu, Eugen Petringenaru, etc.
Am jucat la Paris, Koln, Lisabona, Nancy, Kopenhaga, Helsinki, Praga, Bratislava, Belgrad, Atena, Salonic, Budapesta, Moskova, Sankt Petersburg, Luxemburg, Sofia si Plovdiv, Mexico, Guanahato, Morelia si Vera Cruz, etc.
Sunt laureat al mai multor premii din tara si strainatate: Premiul A.T.M. si al critici: în 1980, 1982, 1984, 1986; laureat al festivalului de film de la "Lucarno" cu filmul Prea mic pentru un razboi atat de mare; laureat al festivalurilor de teatru de la Nancy 1969 – Franta, Arhus 1970 – Danemarka, Guanahato 1978 – Mexic, Plovdiv 1999 – Bulgaria (cu Le Negres de Gean Genes în regia lui Frank Hofman - Teatrul National din Luxemburg).
M-am bucurat de aprecieri elogioase aparute în ziare de prestigiu din strainatate: ** Le Monde – 24 Aprilie 1969: „ Hazardul a vrut ca în aceasta seara trupa teatrului NOTTARA din Bucuresti sa prezinte “ Escurial “ de Ghelderode. Dintr-odata actori adevarati jucau un teatru adevarat, un curent a strabatut sala si aplauzele au izbucnit.( B. Poirot-Delpech ) „ ; Le Figaro Litteraire nr. 1200 – 5-12 Mai 1969: „ Cei doi actori ( st. Radof si st. Iordache ) care apareau în Escurial de Ghelderode, au dat o lectie de teatru de o forta si de o calitate exceptionala.” ; Helsingin Sanomat – 23 Septembrie 1970 : „ Teatrul romanesc ne-a trezit un interes aparte. Stefan Radof este un actor deosebit, jocul lui a fost dinamic, o prezenta scenica puternica si plina de vigoare. Posibilitatile de comunicare au fost variate si complexe, expresivitatea verbala si fizica reusind sa suplineasca neîntelegerea limbi. „** Acestea au fost cronicele de început a carierei mele.
Însiruirea rolurilor jucate mi s-ar parea într-un fel absurda si neconcludenta, atata vreme cît ele au fost cuprinse în cronicile vremii care pot fi consultate, altminteri ar face obiectul unui studiu de specialitate pe care, daca timpul îmi va acorda sansa, l-as putea realiza. În rest, toate cele de mai sus le-am declarat pe propria-mi raspundere.
Pe data de 6 decembrie 2004, prin decret prezidential, am fost decorat cu înalta distinctie "Steaua Romaniei – în grad de Cavaler" de catre Presedintele Romaniei.
Stefan Radof a incetat din viata la 28 martie 2012.
Actor
Oglinda / Inceputul adevarului (1993) - Iuliu Maniu
Inelul cu briliant (1993)
Balanta (1992)
Padurea de fagi (1986)
Cine iubeste si lasa (1982)
În așteptarea lui Lefty (1979)
Ultima frontiera a mortii (1979)
Vlad Tepes (1979) - Gavrila
Razboiul independentei (1977) (Serial TV)
Nunta insangerata / (1976)
Oaspeti de seara (1976)
Pasarea sperantei / (1976)
Livada de visini / (1975)
Bună seara, Domnule Wilde (1973) - Chassuble
Adio, draga Nela! (1972) - al doilea escroc
Prea mic pentru un razboi atit de mare (1969) - bucatar
Diminetile unui baiat cuminte (1966)
Părerea criticului
Pitbull pe 28 Martie 2012 22:17
Moral, patriot, fin, generos, profund, nemuritor

Ştefan Radof - O legendă discretă
Moral, patriot, fin, generos, profund, nemuritor
Dumnezeu ne binecuvântează, mai des sau mai rar, după cum merităm, cu modele: oameni în care se întâlnesc bunătatea şi forţa, integritatea şi modestia, şi alte virtuţi esenţiale. Aşa este şi Ştefan Radof.
Ioan Radov (sau Radof) se născuse în comuna basarabeană Cot-Chitai din plasa Ismail, judeţul Cetatea Albă, iar Maria Nicolae, viitoarea lui soţie, în Butimanu, plasa Răcari, Ilfov. La 1 decembrie, 1934, li s-a născut fiul: Ştefan Radof.
Până la cincisprezece ani, Ştefan a avut o copilărie fericită: elev la Şcoala Parohială "Sfântul Iosif", apoi la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". În 1948, însă, a început să cunoască dureros cruzimea unui destin menit să parcurgă calvarul comunist: tatăl lui, mic negustor la Bucureşti, a fost silit să-şi radieze firma, ceea ce nu l-a salvat de arestare, în 1952: ridicat de pe stradă de Securitate, a fost condamnat la doi ani de muncă silnică, în lagărul la Canal. În aceeaşi perioadă, mama lui, secretară steno-dactilografă la Ministerul de Război, şi-a pierdut slujba, fiind nevoită să supravieţuiască şi să-şi crească fiul lucrând în posturi derizorii şi nesigure. Următoarea lovitură a constat chiar în arestarea lui Ştefan, la 3 martie 1953, urmată de o condamnare la cinci ani de muncă silnică, pentru "uneltire împotriva orânduirii de stat" - lovitură soldată cu albirea prematură a părului, care avea să devină o marcă a cunoscutului actor de mai târziu. În urma acestor traume succesive, Maria Radof s-a îmbolnăvit grav, rămânând definitiv cu o stare de sănătate precară care s-a soldat cu decesul prematur, la numai cincizeci şi opt de ani, în 1974.
ÎÎntre timp, însă, Domnul Şi-a întors din nou faţa spre năpăstuita familie - căci, în urma Convenţiei de la Geneva din 1955, tinerii deţinuţi politici au fost amnistiaţi, iar recursul înaintat faţă de condamnarea lui Ioan Radof a avut de asemenea câştig de cauză. Totuşi, abuzurile draconice ale regimului n-au încetat cu una, cu două: Ştefan a făcut armata la detaşamentele de muncă ale D.G.S.M., într-un sistem inuman de sever, iar în 1958 a fost exmatriculat, tot din motive "politice", de la Institutul de Teatru, după doar trei săptămâni de cursuri. Şansa lui s-a numit Radu Beligan, profesorul său în acel scurt răstimp. Împreună cu Costache Antoniu, pe-atunci rectorul institutului (care l-a şi primit în clasa lui), i-a oferit garanţia politică necesară reînmatriculării, doi ani mai târziu.
În anul doi de facultate, s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de matematică şi fizică (devotata soţie care i-a rămas alături toată viaţa), iar după 1964, când a absolvit, şi-a început cariera teatrală, la Piatra Neamţ - numai pentru un an, căci imediat, sfătuit de Cornel Todea, s-a transferat prin concurs la Teatrul "C.I. Nottara", pe-atunci condus de Horia Lovinescu, unde avea să rămână definitiv.
Pe scena de la Nottara l-am şi văzut prima oară în carne şi oase (îl ştiam deja din spectacole de televiziune), în rolul Doctorului Chassuble din spumoasa comedie muzicală "Bună seara, domnule Wilde", de Alexandru Bocăneţ, după "The Importance of Being Earnest", de Oscar Wilde - descoperindu-i umorul fin, inteligent, într-un contrapunct armonios cu dezlănţuirile exuberante ale lui Ştefan Iordache, Emil Hossu, Carmen Stănescu şi Migry Avram Nicolau. Între timp, cineaştii începeau şi ei să-l distribuie, începând cu Andrei Blaier, în "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967), apoi Radu Gabrea, în "Prea mic pentru un război atît de mare" (1970) şi Cornel Todea, în "Adio, dragă Nela" (1972). Totuşi, primul rol important în film a survenit abia în 1976, când Gheorghe Turcu i-a oferit un personaj principal şi de substanţă, în "Oaspeţi de seară" (1976) - comandantul unui serviciu de informaţii antifascist care coordona de la distanţă misiunea celor doi protagonişti interpretaţi de Ion Caramitru şi Tricy Abramovici (dintre care unul era spion nazist inflitrat) - rol construit cu discreţie insinuantă şi umanitate atent ponderată.
Cu toate acestea, parcursul cinematografic al lui Ştefan Radof a rămas sporadic. Trei ani mai târziu, abia, Doru Năstase l-a distribuit în Gavrilă, din "Vlad Ţepeş", iar Virgil Calotescu i-a atribuit un rol în "Ultima frontieră a morţii". Din fericire, în acelaşi timp, marele actor continua să joace din plin pe scena de la Nottara, unde l-am revăzut în celebrul "Hamlet", de William Shakespeare, în regia lui Dinu Cernescu - un Polonius alunecos, suav-perfid - apoi în "Timon din Atena", tot sub direcţia lui Cernescu, situat de astă dată la antipozi: fidelul om de încredere al lui Timon, de neuitat în dramatica scenă a împrumuturilor refuzate. Comedia nu-l ocolea nici ea, mai cu seamă în "Micul infern", de Mircea Ştefănescu, regia Mihai Berechet - antologicul Cornel, "doctorul" care toată viaţa oftează după "soţia" Viorica, onest, timid, devotat, resemnat şi înţelept, într-un trio irezistbil cu Lucia Mureşan şi Ion Dichiseanu, dominat de prestaţia vulcanică a Silviei Dumitrescu-Timică.
Prietenia cu Ion Dichiseanu m-a purtat insistent prin cabinele teatrului, dăruindu-mi astfel privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape pe Ştefan Radof; deşi eram un puştan cu caş la gură, mă trata întotdeauna cu o deferenţă desăvârşită şi deloc convenţională - nobleţea înnăscută a adevăratului senior. În acele luni, repeta un rol ce-mi era peste măsură de drag - personajul titular din "Sfîntul Mitică Blajinu", de Aurel Baranga, unul dintre cei mai savuroşi eroi comici ai teatrului românesc. Mă îndrăgostisem de "tovarăşul Mitică" văzându-l sub chipul lui Mihai Mihail, la Galaţi, ştiam că la premieră îl jucase Ştefan Ciubotăraşu, în varianta radiofonică îl ascultasem rostit de Beligan, şi cea mai celebră variantă, graţie televiziunii şi, recent, editării pe DVD, a rămas cea cu Petre Gheorghiu - dar cred că cel mai sensibil, complex, profund şi adevărat Mitică Blajinu rămâne cel de la Nottara. Deşi concepţia regisorală (Anca Ovanez Doroşenco) era discutabilă, Ştefan Radof, cu datele lui native, cu omenia atât de apropiată de a personajului, la care se adăuga forţa interioară şi, mai ales, stilul umoristic rafinat şi mereu ferit de orice cabotinărie, îi conferea acea vibraţie liric-satirică pe care numai în lectura piesei o găsisem integral. Cu modestia lui caracteristică, a fost realmente surprins când, după premieră, i-am elogiat pe larg creaţia. Pentru el, fusese un rol ca oricare altul - adică, tocmai acea stare de normalitate care se situează la baza marii arte.
O altă comunicare la fel de sinceră şi profund umană ne-a fost prilejuită paisprezece ani mai târziu - după ce Şefan Radof, solicitat în continuare destul de rar în filmul românesc, mai jucase în "Cine iubeşte şi lasă" (1982, Gheorghe Turcu), "Pădurea de fagi" (1986, Cristina Nichituş şi "Balanţa" (1992, Lucian Pintilie). Finalmente, în ultimul său moment de reală inspiraţie, Sergiu Nicolaescu i-a încredinţat cel mai important şi mai valoros rău al carierei sale cinematografice: Iuliu Maniu, din "Oglinda / Începutul adevărului" (1994).
Deşi nu era decât o cvasi-docudrama destul de sterilă în plan estetic, "Oglinda" se distingea printr-o întreagă galerie de reconstituiri reuşite ale unor celebre personalităţi istorice - şi, cu toate că filmul era dominat de figura Mareşalului Ion Antonescu (redat remarcabil de Ion Siminie - accentele melodramatice revendicându-se doar din indicaţiile de regie), cea mai mare reuşită a acestei producţii cinematografice rămâne portretul lui Maniu - lucru cu atât mai semnificativ cu cât, de fapt, între personajul real şi Ştefan Radof nu exista nici o asemănare fizică. Ceea ce a desăvârşit "transferul de personalitate", pe lângă machiajul fidel şi elaborat al Anastasiei Vitanidis, a fost adânca afininate spirituală dintre actor şi rol, rezultând într-un Iuliu Maniu nu numai "adevărat" şi plin de nuanţe, accente subtile şi detalii semnificative, ci şi extrem de convingător ca imagine a patriotismului arhetipal. De astă dată, Ştefan Radof nu a fost numai surprins, ci chiar emoţionat până la lacrimi, când i-am relevat aceste impresii la recepţia ulterioară premierei (bazându-mă şi pe ceea ce ştiam din familie, Maniu fiindu-mi unchi îndepărtat); am identificat limpede, în acea reacţie, nu atât satisfacţia unei mari reuşite artistice, cât mai ales fericirea unui act patriotic împlinit.
Căci, dincolo de destinul său artistic, Ştefan Radof a fost întotdeauna un suflet profund devotat acestei ţări.
În 1990 (la câteva luni după ce tatăl lui murise de inimă - având totuşi bucuria de a asista la sfârşitul comunismului, dar şi durerea instaurării eşalonului secund din defunctul regim), a devenit unul dintre membrii fondatori de marcă ai Alianţei Civice - iar în perioada întâlnirii de la "Oglinda" era deja Senator de Ilfov, din partea Partidului Alianţei Civice (mandatul 1992-1996). Deşi ieşea limpede în evidenţă, cu personalitatea sa puternică şi fermitatea atitudinilor (îmi amintesc diverse luări de cuvânt în parlament, inclusiv în apărarea Regelui Mihai, pe care-l denigrau reprezentanţii puterii), cariera sa politică n-a continuat - din motive lesne de înţeles: amoralitatea pestilenţială a acelei lumi sub-umane (care pe-atunci nici măcar nu era atât de complet şi iremediabil degenerată ca acum, încă mai având zone de lumină, sub chipurile unor Corneliu Coposu şi Ion Raţiu) era incompatibilă cu înalta lui demnitate - aşa că, profund dezamăgit şi dezgustat, s-a retras definitiv, în favoarea actoriei şi a celeilalte activităţi de credinţă: scrisul, concretizat în primul rând prin cinci volume de versuri: "Casca de foc", "Iris", "Statui în iarbă", "Şoimul în iarnă", "Efectul de seră" - plus alte apariţii (atât versuri cât şi proze - schiţe, eseuri şi articole), în cărţi şi periodice.
...Iar dintre numeroasele premii şi distincţii primite de-a lungul anilor, ar fi de ajuns să menţionăm doar cea mai înaltă decoraţie: "Steaua României - în grad de Cavaler", decernată în 6 decembrie, 2004.
La despărţirea de un asemenea om, cel mai important este să-i păstrăm vie amintirea în inimi nu numai prin valoroasa moştenire de personaje imprimate pe peliculă, bandă magnetică, suport digital şi... în memorie, din spectacolele de teatru care n-au avut şansa de a fi înregistrate, ci şi, mai ales, ca pe o autentică pildă de umanitate. Oamenii ca Ştefan Radof se nasc, trăiesc şi, în final, se înalţă la cele veşnice, pentru a ne învăţa pe toţi să fim mai buni.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 martie, 2012, 20:30-21:50
Bucureşti, România
_______________________________________
Filme Romanesti facute format DVD de bibescu
#01 - Nunta de piatra (1972)
#02 - Independenta Romaniei (1912)
#04 - Sarutul (1965)
#05 - Un film cu o fata fermecatoare (1966)
#06 - Acordati circumstante atenuante? (1984)
#07 - Mireasa din tren (1980)
#08 - Secretul cifrului (1959)
La filmele romanesti avem CATALOG. Se admite doar un topic pe film.
|
|
