|
sasadoru
MEMBRU VIP
Inregistrat: acum 5 ani
|
|
Caligula (Teatrul Municipal Baia Mare (2008)
după Albert Camus
Regie:
Victor Ioan Frunză
Decor:
Adriana Grand
Costume:
Adriana Grand
Muzica :
Cari Tibor
Coregrafia:
Tünde Bacskó
Asistent de regie:
George Costin
Traducerea :
Nicolae Weisz
Producător:
Zoe Bălan
Regia tv:
Silviu Jicman
Durata: 1 h 56 min
Distributia:George Costin, Inna Andriucă, Ioan Codrea, Vlad Bîrzanu, Ovidiu Mihăiță, Valeriu Doran, Sorin Miron, Ioan Costin, Adriana Covaci,Vlad Mureșan, Magdalena Nemeş, Wanda Farkas, Ariana Presan, Gabriela Del-Pupo, Raul Hotcaş, Lavinia Paşca, Alina Coteţ, Marin Ciucă, Ioan Nemeș
Data premierei: 2008
Claudiu Groza ,Revista Tribuna
Opulent, tãios, nebunesc, sfâșietor, absurd chiar, a fost Caligula de Camus, pus în scenã de Victor Ioan Frunzã la Teatrul Municipal din Baia Mare.
Frunzã folosește drept scenariu primul act al versiunii din 1939 a piesei camusiene, într-o traducere a lui Nicolae Weisz. Moartea surorii și amantei lui Caligula, Drusilla, îl va marca pe împãratul roman într-atât, încât el va exersa crima și umilirea celorlalți ca antidot al propriei nefericiri, ori ca „lecție” prin care cei din preajma sa sã învețe cã fericirea nu existã. Acest orizont hermeneutic a fost exploatat ca prim etaj semantic în spectacolul bãimãrean, oglindind nu doar cruzimea patologicã a lui Caligula, ci și lipsa de reacție a celorlalți, îngãduința rãtãcitã, lașã, neînțelegãtoare, care propagã crima, abuzul, tocmai nefericirea, în cele din urmã.
În maniera specificã a lui Victor Ioan Frunzã, spectacolul se edificã baroc, bogat în scene semnificative, în care fiecare element are încãrcãturã semanticã. Textul este bricolat atent, descifrat abil, încât efectul fiecãrei replici și secvențe dramatice asupra privitorului sã se acumuleze pânã spre final într-o reacție participativã, implicatã, vie, autenticã. Caligula evolueazã într-o cheie plinã de cruzime, iar temele subsecvente „spectacolului nebuniei” unui om ce deține puterea ating și alte dimensiuni decât cea paranoid-personalã. Mecanismele dictatoriale, relația maestru-discipol, deriva interior-umanã, ipocrizia și minciuna, inerția, se vãd pe rând în scenele acțiunii. Magistralã, dar și ambiguu-eroticã, de pildã, este relația lui Caligula cu adolescentul Scipio. „Îți semãn atât de mult!”, îi spune acesta la un moment dat lui Caligula, replica definind exact specularitatea interacțiunii, dar și deriva omuluiîmpãrat, care nu ezitã sã-și chinuie și umileascã acest ipotetic alter-ego, ca și când s-ar autopedepsi. Nu mai puțin ambiguã, dar altfel decriptabilã, este relația lui Caligula cu alți oameni ce-l înconjoarã, de la șters-resemnata-i consoartã, Caesonia, la sfetnicii lingușitori care îi acceptã teribilele decizii sadic-patologice, bucurându-se cã au scãpat, cã de data asta altul a fost victima. Încetul cu încetul, însã, toți vor deveni victime ale cumplitei decizii imperatoriale de sterilizare a tuturor romanilor. Însuși lui Caligula, în cele din urmã, i se va lua viața cu aceleași mari mașinãrii menite sã stârpeascã viețile virtuale. Ca acei nenãscuți oameni sã nu cunoascã nefericirea, poate.
Spectacolul lui Frunzã are o gamã de trimiteri semantice extrem de bogatã, iar o anume retractilitate semanticã lasã loc unei duble hermeneutici. Maniheismul este cu desãvârșire exclus de aici, întrucât un privitor atent va dibui lesne tãișul dublu al semnificațiilor. Caligula pedepsește, dar și salveazã. Omenirea moare nefericitã, dar se și salveazã de nefericire murind. Naivul Scipio trebuie împiedicat, chiar prin cruzime, sã devinã un Caligula. Și poate cã moartea împãratului însuși nu se vrea decât un
sacrificiu pentru distrugerea nefericirii. Totuși, Caligula e un tiran, iar „tiranul e un suflet orb”. Și atunci, care e oglinda în care chipurile se vãd fãrã umbre și riduri? Developarea scenografic-vizualã a spectacolului (scenografia îi aparține Adrianei Grand) mizeazã nu doar pe elementele de-acum recognoscibile în spectacolele lui Frunzã – mașinãriile ca-de-spital, aici – ori pe mișcãrile de ansamblu scenic ce dau dinamica vizualã – acele mișcãri pe douã-trei lanuri scenice, pe lângã prim-planul acțiunii propriu-zise. Unul din motoarele semantice din Caligula este oglinda, folositã atât ca element de decor, cât și ca tehnicã de interacțiune scenicã.
Prima scenã e un monolog al lui Caligula, purtând-o în brațe pe iubita-i Drusilla, un monolog petrecut în spatele oglinzilor translucide, în apele oniric-tulburi ale traumei interioare. Din acest moment, al „dialogului între oglindã și mine și oglindã și umbra ei”, cum spune eroul însuși, întreaga interacțiune a lui Caligula cu ceilalți poartã aceastã amprentã specularã. Tot prin apele unor imense oglinzi par privite și scenele de mare cruzime, în care protagoniștii calcã în prim-plan ca trecând pragul nevãzut al unui ecran, cufundându-se în umbrele tenebroase. Scenografia elaboratã pe douã planuri, cel de fundal luminat, cel din fațã cvasi-obscur, dã un plus de pregnanțã semanticã scenelor. Ca și în alte spectacole montate de Victor Ioan Frunzã la Baia Mare, și în Caligula s-a vãzut o admirabilã echipã actoriceascã, completatã de actori din alte pãrți cu care directorul de scenã colaboreazã de mult. George Costin a reușit sã întruchipeze perfect malignul și dez-echilibratul personaj Caligula, cu excese și îndoielile sale, crud-sadic dar și pierdutdevitalizat, oglindindu-se cu deznãdejde în toți ceilalți. O anume dimensiune lubricã a personajului a fost surprinsã exact de tânãrul actor în scenele coregrafice cu discipolul Scipio, în timp ce în confruntarea cu Helicon se simțea un turnir al personalitãților. De altfel, aceste douã personaje au cea mai mare greutate alãturi de Caligula în economia acțiunii, cel puțin în lectura lui Frunzã. Foarte tânãrul Vlad Bîrzanu (Scipio), încã elev de liceu, s-a dovedit senzitiv, expresiv, alternând în rol teribilismul juvenil al distanțãrii cu livrarea afectivã fațã de modelul sãu, într-o ambiguitate de stãri și reacții pe mãsura celor ale lui Caligula, împlinind astfel imaginea de alter-ego al aceluia. În contrapunct, Ioan Codrea a întruchipat perfect, în Helicon, spiritul echilibrat, nepervertit, unicul capabil sã-l înfrunte pe împãratul nebun. Este unul din cele mai bune roluri ale lui Ioan Codrea, actor de mare forțã, care-și dezvoltã capacitãțile scenice cu economie expresivã, reușind sã comprime interior tensiunea din care se naște eul personajului interpretat. Toți actorii din Caligula au conturat însã atmosfera aparte a spectacolului, prin chiar estomparea, reducerea lor la niște umbre ale oglinzii caliguliene. Au mai jucat Inna Andriucã, Ovidiu Mihãiþã, Valeriu Doran, Sorin Miron, Ioan Costin, Adriana Covaci, Gabriela Del Pupo, Ariana Presan, Wanda Farkas ș.a. În fine, ca de obicei, muzica lui Tibor Cari a accentuat discret punctele de inflexiune ale acțiunii dramatice, auzindu-se, dar fãrã stridențã. E admirabilã, din punct de vedere al esteticii spectacologice, echipa Victor Ioan Frunzã-Adriana Grand-Tibor Cari, cei trei completându-se reciproc în spectacole complexe, elaborate și pregnante.
Caligula este un spectacol dens, multi-etajat semantic, ale cãrui (pen)umbre tulburã, atrãgând atenția nu asupra unei figuri istorice, ci a unui om și a oamenilor dimprejurul sãu. O poveste de dragoste și urã, pandant crepuscular al ludicului Faust, înscenat de același Victor Ioan Frunzã.
Baia Mare.mp4
18.5KB
_______________________________________
FOLOSITI frdl.io in linkurile vechi
|
|
