|
sasadoru
MEMBRU VIP
Inregistrat: acum 4 ani
|
|
Caligula (Teatrul Municipal Baia Mare (2008)
după Albert Camus
Regie:
Victor Ioan Frunză
Decor:
Adriana Grand
Costume:
Adriana Grand
Muzica :
Cari Tibor
Coregrafia:
Tünde Bacskó
Asistent de regie:
George Costin
Traducerea :
Nicolae Weisz
Producător:
Zoe Bălan
Regia tv:
Silviu Jicman
Durata: 1 h 56 min
Distributia:George Costin, Inna Andriucă, Ioan Codrea, Vlad Bîrzanu, Ovidiu Mihăiță, Valeriu Doran, Sorin Miron, Ioan Costin, Adriana Covaci,Vlad Mureșan, Magdalena Nemeş, Wanda Farkas, Ariana Presan, Gabriela Del-Pupo, Raul Hotcaş, Lavinia Paşca, Alina Coteţ, Marin Ciucă, Ioan Nemeș
Data premierei: 2008
Claudiu Groza ,Revista Tribuna
Opulent, tăios, nebunesc, sfâșietor, absurd chiar, a fost Caligula de Camus, pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Municipal din Baia Mare.
Frunză folosește drept scenariu primul act al versiunii din 1939 a piesei camusiene, într-o traducere a lui Nicolae Weisz. Moartea surorii și amantei lui Caligula, Drusilla, îl va marca pe împăratul roman într-atât, încât el va exersa crima și umilirea celorlalți ca antidot al propriei nefericiri, ori ca „lecție” prin care cei din preajma sa să învețe că fericirea nu există. Acest orizont hermeneutic a fost exploatat ca prim etaj semantic în spectacolul băimărean, oglindind nu doar cruzimea patologică a lui Caligula, ci și lipsa de reacție a celorlalți, îngăduința rătăcită, lașă, neînțelegătoare, care propagă crima, abuzul, tocmai nefericirea, în cele din urmă.
În maniera specifică a lui Victor Ioan Frunză, spectacolul se edifică baroc, bogat în scene semnificative, în care fiecare element are încărcătură semantică. Textul este bricolat atent, descifrat abil, încât efectul fiecărei replici și secvențe dramatice asupra privitorului să se acumuleze până spre final într-o reacție participativă, implicată, vie, autentică. Caligula evoluează într-o cheie plină de cruzime, iar temele subsecvente „spectacolului nebuniei” unui om ce deține puterea ating și alte dimensiuni decât cea paranoid-personală. Mecanismele dictatoriale, relația maestru-discipol, deriva interior-umană, ipocrizia și minciuna, inerția, se văd pe rând în scenele acțiunii. Magistrală, dar și ambiguu-erotică, de pildă, este relația lui Caligula cu adolescentul Scipio. „Îți semăn atât de mult!”, îi spune acesta la un moment dat lui Caligula, replica definind exact specularitatea interacțiunii, dar și deriva omuluiîmpărat, care nu ezită să-și chinuie și umilească acest ipotetic alter-ego, ca și când s-ar autopedepsi. Nu mai puțin ambiguă, dar altfel decriptabilă, este relația lui Caligula cu alți oameni ce-l înconjoară, de la șters-resemnata-i consoartă, Caesonia, la sfetnicii lingușitori care îi acceptă teribilele decizii sadic-patologice, bucurându-se că au scăpat, că de data asta altul a fost victima. Încetul cu încetul, însă, toți vor deveni victime ale cumplitei decizii imperatoriale de sterilizare a tuturor romanilor. Însuși lui Caligula, în cele din urmă, i se va lua viața cu aceleași mari mașinării menite să stârpească viețile virtuale. Ca acei nenăscuți oameni să nu cunoască nefericirea, poate.
Spectacolul lui Frunză are o gamă de trimiteri semantice extrem de bogată, iar o anume retractilitate semantică lasă loc unei duble hermeneutici. Maniheismul este cu desăvârșire exclus de aici, întrucât un privitor atent va dibui lesne tăișul dublu al semnificațiilor. Caligula pedepsește, dar și salvează. Omenirea moare nefericită, dar se și salvează de nefericire murind. Naivul Scipio trebuie împiedicat, chiar prin cruzime, să devină un Caligula. Și poate că moartea împăratului însuși nu se vrea decât un
sacrificiu pentru distrugerea nefericirii. Totuși, Caligula e un tiran, iar „tiranul e un suflet orb”. Și atunci, care e oglinda în care chipurile se văd fără umbre și riduri? Developarea scenografic-vizuală a spectacolului (scenografia îi aparține Adrianei Grand) mizează nu doar pe elementele de-acum recognoscibile în spectacolele lui Frunză – mașinăriile ca-de-spital, aici – ori pe mișcările de ansamblu scenic ce dau dinamica vizuală – acele mișcări pe două-trei lanuri scenice, pe lângă prim-planul acțiunii propriu-zise. Unul din motoarele semantice din Caligula este oglinda, folosită atât ca element de decor, cât și ca tehnică de interacțiune scenică.
Prima scenă e un monolog al lui Caligula, purtând-o în brațe pe iubita-i Drusilla, un monolog petrecut în spatele oglinzilor translucide, în apele oniric-tulburi ale traumei interioare. Din acest moment, al „dialogului între oglindă și mine și oglindă și umbra ei”, cum spune eroul însuși, întreaga interacțiune a lui Caligula cu ceilalți poartă această amprentă speculară. Tot prin apele unor imense oglinzi par privite și scenele de mare cruzime, în care protagoniștii calcă în prim-plan ca trecând pragul nevăzut al unui ecran, cufundându-se în umbrele tenebroase. Scenografia elaborată pe două planuri, cel de fundal luminat, cel din față cvasi-obscur, dă un plus de pregnanță semantică scenelor. Ca și în alte spectacole montate de Victor Ioan Frunză la Baia Mare, și în Caligula s-a văzut o admirabilă echipă actoricească, completată de actori din alte părți cu care directorul de scenă colaborează de mult. George Costin a reușit să întruchipeze perfect malignul și dez-echilibratul personaj Caligula, cu excese și îndoielile sale, crud-sadic dar și pierdutdevitalizat, oglindindu-se cu deznădejde în toți ceilalți. O anume dimensiune lubrică a personajului a fost surprinsă exact de tânărul actor în scenele coregrafice cu discipolul Scipio, în timp ce în confruntarea cu Helicon se simțea un turnir al personalităților. De altfel, aceste două personaje au cea mai mare greutate alături de Caligula în economia acțiunii, cel puțin în lectura lui Frunză. Foarte tânărul Vlad Bîrzanu (Scipio), încă elev de liceu, s-a dovedit senzitiv, expresiv, alternând în rol teribilismul juvenil al distanțării cu livrarea afectivă față de modelul său, într-o ambiguitate de stări și reacții pe măsura celor ale lui Caligula, împlinind astfel imaginea de alter-ego al aceluia. În contrapunct, Ioan Codrea a întruchipat perfect, în Helicon, spiritul echilibrat, nepervertit, unicul capabil să-l înfrunte pe împăratul nebun. Este unul din cele mai bune roluri ale lui Ioan Codrea, actor de mare forță, care-și dezvoltă capacitățile scenice cu economie expresivă, reușind să comprime interior tensiunea din care se naște eul personajului interpretat. Toți actorii din Caligula au conturat însă atmosfera aparte a spectacolului, prin chiar estomparea, reducerea lor la niște umbre ale oglinzii caliguliene. Au mai jucat Inna Andriucă, Ovidiu Mihăiţă, Valeriu Doran, Sorin Miron, Ioan Costin, Adriana Covaci, Gabriela Del Pupo, Ariana Presan, Wanda Farkas ș.a. În fine, ca de obicei, muzica lui Tibor Cari a accentuat discret punctele de inflexiune ale acțiunii dramatice, auzindu-se, dar fără stridență. E admirabilă, din punct de vedere al esteticii spectacologice, echipa Victor Ioan Frunză-Adriana Grand-Tibor Cari, cei trei completându-se reciproc în spectacole complexe, elaborate și pregnante.
Caligula este un spectacol dens, multi-etajat semantic, ale cărui (pen)umbre tulbură, atrăgând atenția nu asupra unei figuri istorice, ci a unui om și a oamenilor dimprejurul său. O poveste de dragoste și ură, pandant crepuscular al ludicului Faust, înscenat de același Victor Ioan Frunză.
Baia Mare.mp4
18.5KB
|
|
