În istoria românilor strălucesc multe fapte de vitejie duhovnicească (filocaliile folosesc termenul "podvig", superior celui ellin "αρετη", dar puţine ating amplitudinea multi-dimensională a Părintelui Gheorghe Calciu. Cine a pogorât la iad şi cine s-a suit la cer?, vor zice scepticii - întotdeauna anacronici -, dar iată că nimic nu e imposibil uber-eroilor lui Hristos. Măreţia sfinţeniei acestui român chintesenţial copleşeşte, focul adevărului - jerba inimii lui - mântuieşte. Doar cu sfială s-ar putea vorbi despre adâncimile suferinţei lui, doar cu uluire despre reverenţele serafice, definitorii demnitarului României perennis. E atât de preţioasă biruinţa lui, atât de deplină, atât de cuprinzător-cristalină dragostea lui de Adevăr, că nu se cuvine a fi sărutat în duh de buzele unui suflet mic, al unei generaţii epigonice în jertfelnicie, nu însă şi în setea de a fi. Şi totuşi, îndrăznim să-l iubim, fiindcă împărăţia iubirii se ia cu asalt. Ca pe auroră, îl privim cu uimire şi nesaţ. Ca pe icoana lui Hristos. Îi sorbim cuvintele vii, înviinde, îi îmbrăţişăm dârzenia cu care atât de preţios ne-a înmoştenit, gingăşia negrăibilului care l-a adumbrit ca o mărturie de Sus. Vocea lui - ce muzică poate fi mai frumoasă decât Adevărul? Desfătându-se cu minunatul lui bun chip, sufletul se umple de o recunoştinţă euharistică, inima se aprinde de dumnezeiască mirare, o iubire preasfântă, mai tare ca moartea, mai veşnică şi mai cântată decât toate cântările. Pasul, gestul, tonul lui - toate de o nobleţe împărătească, eleganţă precum numai verticalitatea Crucii o poate dărui faptelor unui pământean. E necruţător: da-ul este DA, nu-ul este NU, nimic de prisos, şi nimic nu lipseşte, cuvântarea lui atinge desăvârşirea şi se ia la întrecere cu ea. Ca diamantul, simplitatea lui nu-i cea propovăduită de materialiştii de azi, "deghizaţii", pentru care n-a profesat vreodată a la etiquette, nepieritorii oameni de bine care detestă mişcările spiritului până-ntr-acolo că, din malefică delectare, readuc la noi iritări controversa rezolvată de mult de Sfântul Grigorie Palama. (Să nu ne irosim în tălmăcirea virgulei, cine are urechi de auzit aude.) Nu, simplitatea lui nu e lenea cugetului, laşitatea efortului de a pricepe, de a escalada râpa robilor acestei lumi, şi a sui acolo unde este gătit celor binecuvântaţi. Simplitatea lui e cununa înţelegerilor celor mai complexe mişcări sufleteşti, toată fenomenologia şi tot praxisul - cuprinse şi îngemănate, iar mai ales depăşite, de harisma cea mare, sceptrul celor vrednici de Mielul cel Veşnic - Dragostea.
Andrei Negoiță este un pasionat al filmului, a studiat medicină la Iași, iar după 1990 a avut un vis: să emigreze în SUA. A ajuns acolo în 1994, însă autoritățile americane voiau să îl expulzeze. L-a salvat părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Mai mult, Andu Negoiță a realizat filmul „7 Cuvinte, povestea unui biruitor” în memoria lui Gh. Calciu Dumitreasa.
, dar puţine ating amplitudinea multi-dimensională a Părintelui Gheorghe Calciu. Cine a pogorât la iad şi cine s-a suit la cer?, vor zice scepticii - întotdeauna anacronici -, dar iată că nimic nu e imposibil uber-eroilor lui Hristos. Măreţia sfinţeniei acestui român chintesenţial copleşeşte, focul adevărului - jerba inimii lui - mântuieşte. Doar cu sfială s-ar putea vorbi despre adâncimile suferinţei lui, doar cu uluire despre reverenţele serafice, definitorii demnitarului României perennis. E atât de preţioasă biruinţa lui, atât de deplină, atât de cuprinzător-cristalină dragostea lui de Adevăr, că nu se cuvine a fi sărutat în duh de buzele unui suflet mic, al unei generaţii epigonice în jertfelnicie, nu însă şi în setea de a fi. Şi totuşi, îndrăznim să-l iubim, fiindcă împărăţia iubirii se ia cu asalt. Ca pe auroră, îl privim cu uimire şi nesaţ. Ca pe icoana lui Hristos. Îi sorbim cuvintele vii, înviinde, îi îmbrăţişăm dârzenia cu care atât de preţios ne-a înmoştenit, gingăşia negrăibilului care l-a adumbrit ca o mărturie de Sus. Vocea lui - ce muzică poate fi mai frumoasă decât Adevărul? Desfătându-se cu minunatul lui bun chip, sufletul se umple de o recunoştinţă euharistică, inima se aprinde de dumnezeiască mirare, o iubire preasfântă, mai tare ca moartea, mai veşnică şi mai cântată decât toate cântările. Pasul, gestul, tonul lui - toate de o nobleţe împărătească, eleganţă precum numai verticalitatea Crucii o poate dărui faptelor unui pământean. E necruţător: da-ul este DA, nu-ul este NU, nimic de prisos, şi nimic nu lipseşte, cuvântarea lui atinge desăvârşirea şi se ia la întrecere cu ea. Ca diamantul, simplitatea lui nu-i cea propovăduită de materialiştii de azi, "deghizaţii", pentru care n-a profesat vreodată a la etiquette, nepieritorii oameni de bine care detestă mişcările spiritului până-ntr-acolo că, din malefică delectare, readuc la noi iritări controversa rezolvată de mult de Sfântul Grigorie Palama. (Să nu ne irosim în tălmăcirea virgulei, cine are urechi de auzit aude.) Nu, simplitatea lui nu e lenea cugetului, laşitatea efortului de a pricepe, de a escalada râpa robilor acestei lumi, şi a sui acolo unde este gătit celor binecuvântaţi. Simplitatea lui e cununa înţelegerilor celor mai complexe mişcări sufleteşti, toată fenomenologia şi tot praxisul - cuprinse şi îngemănate, iar mai ales depăşite, de harisma cea mare, sceptrul celor vrednici de Mielul cel Veşnic - Dragostea.