Forum Romania Inedit
Romania Inedit - Resursa ta de Fun 		Lista Forumurilor Pe Tematici
Forum Romania Inedit | Reguli | Inregistrare | Login

POZE FORUM ROMANIA INEDIT

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
anka... pe Simpatie
Femeie
25 ani
Valcea
cauta Barbat
25 - 40 ani
Forum Romania Inedit / Totul despre cărți - About e-books / Mi-a plăcut — nu mi-a plăcut Moderat de Seven, Stelevadris, cuculean, naid, uncris
Autor
Mesaj Pagini:  1 2
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Inca o mica halta, obligatorie!
Nu stiu cum mai e prezentat astazi in scoli sau daca mai e prezent in manuale, dar la aniversare trebuie amintit Ion Creanga, un scriitor al libertatii noastre. Ar fi bine sa-l vedeti si astfel. Stiu, astazi pasiunea pentru roboti este imensa, acesta este tendinta universala, dar trebuie sa constientizati ca robot vine de la a robi, in contradictie cu tendintele si aspiratiile actuale ale omenirii.
Scrierile lui, inclusiv poezii, se gasesc, din fericire, pe internet.

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 4 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Nu-s' ce-mi veni cu cateva zile bune in urma, ca am luat carticica asta, in care se povesteste, nu cu lux de amanunte ci cu amanunte de lux, cateva chestii care se intampla inca din antichitate.
Un domn, profesor, cum se distinge din iscalitura, ne introduce intr-o lume in care noi nu avem acces, pentru ca am uitat parola, dar dansul o are si ne-o daruieste si noua pentru a putea avea acces in aceasta lume necunoscuta noua.

Cartea aceasta, ceva mai mare decat o brosura, se doreste mai mult... decat o istorie oficiala, care a fost indeajuns cu destule decenii in urma.
Au crezut unii pedestri si cred si acum intr-o societate fara fundament, clasica sau neo!
Aici as putea adauga o gluma de-a mea, in ce priveste sensul mintii celeia de pe urma, o problema de care sunt adanc preocupat de multa vreme. Gluma se refera la un caz care justifica existenta mintii celeia de pe urma.
Dar sa revenim, totusi, la carticica ceva mai mare decat o brosura!

Deci, si asta poate fi crezuta! Ca orice istorie de pana acum! Exista multe precedente! Si, apoi, spune cineva ca trebuie crezuta? Culmea e ca de obicei fanteziile sunt crezute, iar faptele reale nu! Dar asta face parte din firea papagalului!
Cartea poate fi o istorie alternativa, spre un exemplu de gluma! Pentru cineva care nu e de pe Terra, in ipoteza de mai sus, si care nu ne-a vizitat pana acum, mai exact, care nu ne cunoaste deloc, daca citeste toate cartile de istorie de aici, neconditionat va trage concluzia ca au existat mai multe Pamanturi, datorita diferentelor dintre cartile de istorie cu privire la aceeasi tema.

Ori, ca sa continui gluma, daca au venit pentru a cauta lumi paralele, aceasta diferenta poate fi considerata o dovada trainica a lor, cei preocupati de existenta acestora descoperind ca in fiecare dimensiune lucrurile se intampla altfel, conform  cartii aferente. Si mai trebuie precizat ca nu se intampla functie de dimensiunea cartii.
Meseria de istoric este, astfel, tot la fel de ingrata ca si cea de cioclu, de pilda.

De fapt, aceasta carte e o istorie inedita, face parte din colectia Istorie Inedita, in format inedit, A5,5! A aparut la Editura BUREBISTA. Ce frumos suna! Bine, acum, daca ma intrebati pe mine, eu as fi dorit sa apara la editura "varza, viezure, barbat".
Cartea e asa de mica incat ma tem sa nu va divulg tot continutul ei, ca sa va las placerea de a o citi. Trebuie, insa, sa spun macar ca titlul ei este mai lung si se refera la doua popoare vechi, existente din antichitate, chinez si dac.

Intocmai ca la chimie, datorita faptului ca au valente (proprii), cele doua popoare au avut legaturi, si nu de oricare, legaturi surprinzatoare, cum spune titlul cartii.
Cultura Cucuteni este o cultura cu care ne laudam. Dar ce este?
Eu am avut prilejul sa fac cunostinta cu ea pe larg, in liceu, la franceza, mai exact cu ceramica de Cucuteni. Stiu eu ce spun, nu detaliez! E-he, au fost niste ani frumosi!
Cultura Cucuteni este o cultura straveche si vasta. Asta nu inseamna ca se refera la intinse lanuri de cucuta si nici la otrava de cucuta, folosita din abundenta in secolele trecute. La noi inca se mai foloseste (doar vorba): ce ai, ai baut cucuta? cu sensul de: hello! are you ok?

Nu se stie pana la sfarsitul frazei, dar, totusi, intentionand sa revin la aceasta carticica, voi incepe sa spun ca pe coperta sunt doua poze. Decebal este de partea romana, cealalta poza nu zic ca este, n-am nimic cu omul, dar seamana, ca stil de desen, cu una din caricaturile lui H. Malaiele sau Popas. O fi imparatul galben? O fi imparatul rosu? Sau verde? Nu, nu e vorba de semafor, la semafor culorile sunt in alta ordine!.
Oricum, o fi facut el ceva daca a ajuns pe coperta!
Tot la inceput mai spun ca relatiile romano-chineze au inceput demult, ca relatii daco-chineze.

Sintetizand, am reusit sa terminam cu coperta: de aici voi fi mai evaziv, cu permisiunea voastra, ceea ce va recomand si dvs.
A, mai e ceva! tot aici mai aflam ca nu e voie si nu care cumva sa va reproduceti cu cartea sau cu vreo parte din ea! Te trece la cartofilie (hartuire si terfelire de carti).
Ca imagine generala, e o carte pentru saraci, ieftina. Posibil sa fie drogul lor. Bogatii, dupa cum vedem la televizor, n-ar cumpara o carte asa de ieftina de frica sa nu se faca de ras din aceasta cauza.
Acum mai pot spune ca am citit cartea de ceva vreme, dar daca ea nu seamana cu ce spun eu aici, nu-i vina mea, e vina cartii!

Aceasta carte poate fi denumita placerea introducerii sau introducere la introducere la introducere la introducere, si veti vedea de ce, in continuare.
Este introducere la introducere pentru ca nu poti sa spui in 100 de pagini despre intreaga relatie atat de veche romano - chineza.
E introducere pentru ca discutia despre Cucuteni introduce discutia despre relatiile romano - chineze.

Desi mica, aceasta carte are trei parti consistente.
Inca din introducere ni se prezinta ca nu numai moldovenii au gandul la papica, asa cum rautacios afirma multa lume, ci si un profesor de la prestigioasa Universitate Cambridge, interesat de schimbul de cereale intre Europa si China (in antichitate). Dar asta nu e ceva surprinzator... la cercetatorii englezi. Totodata, din acelasi studiu suntem asigurati ca reiese existenta schimburilor comerciale (nu reiese daca au existat si schimburi de timbre) intre cele doua parti, dar universitatea citata are timp sa se edifice, daca mainifesta interes si pentru asta.

Din a doua introducere a cartii (sa existe si o a treia? ca unde mananca doi, mananca si al treilea, e lucru stiut) aflam ca si pe teritoriul Romaniei exista piramide, pana astazi inca necercetate de arheologi (astazi nu inseamna cand am scris eu asta, ci cand a fost scrisa cartea).
Se trage si o concluzie partiala, ca la istoria constructiilor civile stam mai prost, ca omenire, decat la istoria drumurilor, mult mai bine cunoscuta, de exemplu: drumul matasii, al cositorului, al chihlimbarului, al mirodeniilor, al oxidianului si, in mod special, al vinului, mai ales dacic.
Despre chinezi, momentan ni se spune ca Voltaire (nu are nimic de-a face cu priza electrica) si Leibniz (vi-l amintiti, desigur, de la frumoasele ore de matematica care se terminau prea repede) au fost interesati de cultura chineza.

Dar sa trecem la cea de-a treia introducere, cartea propriu-zisa, pentru ca ea insasi e o introducere in cunoasterea relatiilor atat de vechi romano-chineze.
Cum au ajuns dacii in China?
O mica premisa, preambul sau o semi-introducere: daca indienii au plecat la Londra, bineinteles ca si romii, pentru ca Dionyssos, zeul trac a cucerit India, au venit la capitala. E simpla similitudine, nu altceva.
Dupa Dionyssos, alti traco-geto-daci au aparut la granita Chinei, blonzi de la care asiaticii cumparau jad (fara certificat de producator, de origine necunoscuta, pe tarabe improvizate, nestandardizate).

Cert e ca tot mai multe tari scot la iveala docomentele care atesta relatiile stravechi ale europenilor cu China antica.
Cei care, de obicei, afirma "v-am zis eu?" sper ca jubileaza.
Ce este Cucuteniul? A fost dat si la ziar!
Ce trebuie sa stim despre el: culorile clubului - ros, alb, negru.
Oamenii acestor locuri sunt raspunzatori de bazele agriculturii, tehnologiei, artei, si de relatii comerciale cu alte comunitati aflate la mare distanta de ei.
Trebuie spus ca pe vasele acestei culturi se gaseste simbolul solar (soare, lumina, nu bezna), imprumutat de nemti, ce-i drept, si folosit cu alta conotatie. Dar el a fost folosit si intr-o civilizatie anterioara celor doua culturi antice, aparuta de mult, o dovada ca nu are nimic de-a face cu secolul trecut.

Cultura Yangshao (vestul Chinei) a fost contemporana Cucuteniului (estul Europei), a aparut dupa Cucuteni, a durat doua milenii, disparuta inainte de Cucuteni.
Se folosesc aceleasi culori.
Denumirea vine de la un sat, ca si la Cucuteni. La desenele de pe vase se foloseste acelasi tip de spirale.
Bun! Daca s-a inteles, putem trece la balade.
Ce nu s-a zis in carte, dar va zic doar eu acum, este ca Yangshou in limba romana inseamna Cucuteni, asta numai la nevoie, in anumite imprejurari.

Din acest exemplu al celor doua culturi aflate atat de departe una de alta, si din alte exemple, se pare ca Drumul Matasii nu a fost doar al matasii. S-a folosit cu mult timp in urma. Readuc aminte ca vorbisem mai sus de jad, de exemplu.
Dar stiti foarte bine, numele strazilor se mai schimba!
Apropo de drum, o varianta ocolitoare a sa trecea prin Dobrogea, conform unei harti chinezesti.

Iar de aici e simplu. Urmeaza o suma de dovezi care atesta vechimea relatiilor romano-chineze si ca lumea s-a vanturat in aceste spatii largi, concluzie bazata pe dovezile ramase, si intr-o parte, si in alta.
Pentru sustinere se face referire la carti romanesti si straine.
Intr-una dintre ele intalnim un fapt interesant, civilizatiile continentelor actuale sunt ramasitele unei civilizatii numite Mu, nici cu mai multi de u, nici cu mai multi de mu.
Sunt consemnate triburi dacice ajungand pana la marginea de vest a Tibetului, dragi consumatori de astfel de informatii, unii dintre ei numiti cei de dincolo de M. Caspica, cu alta denumire.
Dar exista minoritati pana si in Taiwan. Acolo, elevi ai acestei minoritati invata in scoli ca stramosii lor sunt geti veniti din Europa. Se intalneste asemanare si in traditii.

Si faptul ca Dacia apartinea imperiului lui Atilla, intins de la Urali pana in Occident, le permitea dacilor libera trecere prin imperiu.
Mai sunt daci ce au luptat in armata lui Alexandru Macedon, pe teritoriul Asiei.
N-ai cum sa negi ca si-au luat cu ei cate un vas de Cucuteni plin cu sarmale, macar. E drept, nici cum sa afirmi asa ceva! Or fi zis: daca nu ne iese cu razboiul, facem schimburi comerciale cu ei. Asta nu inseamna ca faceau schimb de oale cum faceam noi schimb de timbre cand eram mici.

In cadrul relatiilor bilaterale, interesante sunt cele doua solii antice chineze trimise de imparati spre Europa pentru aliante (de ex. cu masagetii) si ajunse si in Dacia, de la a doua dintre ele existand documente ce descriu in amanunt cele intamplate (au fost primiti de regele Decebal in anul 97).
Unele aspecte ale vizitei, ramase scrise in cronica chinezeasca, astazi sunt chiar comice, precum pasajul despre regele dat jos de pe tron (la daci), care nu punea la inima acest lucru, nici nu purta pica celui care il succeda.
Relatiile bilaterale sunt confirmate si de Seful Statului Major al Armatei Chinei, care a vizitat Romania dupa anul 1990.

Autorul acestei carti, lucru care trebuie mentionat, ne introduce si in lumea culturala chineza. El aminteste despre "Zapada in toiul verii", o poveste tulburatoare, de Guan Hanqing, un fel de Shakespeare al chinezilor, cum il denumeste domnia sa.
Piesa e valabila si astazi, cu toate ca acum nu e zapada nici iarna, exceptand-o pe cea sintetica.

Un capitol ce nu trebuie omis, drag noua, cu detalii foarte interesante, este cel despre Nicolae Milescu Spatarul, o personalitate marcanta, a carui viata ar trebui cunoscuta si in Romania.
Autorul cartii spune ca viata sa ar fi un consistent subiect de roman (cu mai multe valente).
Subscriu parerii autorului cartii ca ar fi subiect de roman.
Viata, intamplarile, care de fapt sunt adevarate si frumoase aventuri, ar trebui cunoscute.
De film, nu mai zic, se poate face un serial despre cresterea, descresterea si iar cresterea lui Mi-Kulai (asa se zice Nicolae in chineza) Milescu.
Viata lui, intr-o abstractiune simpatica, grafica, cu suisurile ei, arata ca un "M", initilele numelui sau. Si e romanas de-al nostru, de la Vaslui, care trebuie respectat.
Sunt unii care tot o ard cu citate de genul "trebuie sa cazi ca sa poti sa te ridici". Asta e valabila la betivi, probabil.
Nu m-am uitat sa vad daca in momentul in care oamenii aceia zic de astea privesc departe, scrutator ori dau ochii peste cap sau, pur si simplu, le reproduc mecanic pentru ca asa le-au auzit.
Omul a avut valoare si s-a ridicat. E un exemplu.

Vorbind despre cultura, este amintita cea mai completa carte romaneasca despre istoria si civilizatia chineza, un punct de plecare pentru cei care vor sa cunoasca asa cum trebuie acest colt de lume.
Si G. Calinescu a scris o carte despre China, la intoarcerea din aceasta tara.
Sunt multe lucruri surprinzatoare pe care le poti descoperi in relatiile noastre, nu le-am spus pe toate. Nu mai scriu acum, restul il gasiti in carte.

Si dupa atatea introduceri, in loc de concluzii, o introducere:
Toata treaba sta in vase
Si in viermii de matase.
Sunt simboluri, precum vezi,
Si la daci si la chinezi,
De milenii, ale vietii,
Deci, se cam pricep si getii.
De cititi, rau nu va pare,
Cartea chiar are savoare.

Prof. Dr. Mihai Popescu, Legaturi surprinzatoare: Cucuteni - Yangshao   Dacia - China antica


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 4 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
N-am mai scris de mult o poveste, de la ultima, si azi dupa-amiaza mi-am zis sa mai scriu una, daca tot e statul asta acasa cu pandemia, pentru prietenii mei de aici, dar si pentru toti care vor sa o citeasca.
O sa revin si cu un comentariu de carte, dar din anumite conditii, am schimbat cartea si citesc alta acum.

Poveste (de poveste)

Era odata un om batran, foarte batran, dar nu avea barba alba (pentru ca se barbierea des, nu purta barba, asa ca nu am de unde sa stiu ce culoare are barba lui).
Batranul era un om intelept. Intelepse pe multi la viata lui, drept pentru care era renumit in bransa.
Intr-o zi, mai pe la amiaza, se trezi la usa... cu... o seara mai inainte o facuse lata. Statuse la sfat, pana tarziu, cu grupul sau de socializare care incerca sa gaseasca cea mai fericita rezolvare in privinta marinimiei pestisorului de aur, pentru ca ei inca mai credeau in el si sperau sa apara cat mai repede.
Dar pentru asa ceva nu e de ajuns numai o seara, au recunoscut ei in zorii zilei urmatoare. S-au pus de acord ca trebuiau sa continuie neaparat in alta zi.
Discutiile celorlalti prezenti alaturi de el erau de nivelul talk show-urilor, nu il depaseau.
Cand veni si randul sau ca sa spuna ce si-ar dori de la pestisorul de aur, el le raspunse ca ar dori doua nuci.
Doua nuci? Numai atat? spuse unul.
Doua nuci, obraznicule? Nuci iti trebuie tie la varsta asta? spuse altul.
El, ca sa le satisfaca curiozitatea, le-a explicat cum sta treaba in realitate. Era vorba de doua nuci neobisnuite, cum ii aparusera repetat intr-o viziune de-a sa, ca batranii au de astea cu carul. Fiecare din cele doua nuci contin cate una din cele doua mari dorinte ale oamenilor pe lumea asta, dupa cum constatase el o viata intreaga observand oamenii. Dar, cert, ei gresesc. Bineinteles, e vorba de cetatenii sanatosi numai la trup, caci cei care sunt si bolnavi nu se mai gandesc la nimic.
Si nu le voia pentru el, el avuse la viata lui ce i-a trebuit, ci pentru a-i satisface pe altii care ravneau patimas la astfel de vise.
Cu ajutorul uneia dintre nuci omul dobandea aur, iar cu alta dobandea desteptaciune, asta urmand un anume algoritm ca in viziunea mosului.
Dupa ce se trezi in acea amiaza, batranul se scutura de paie si facu ochii mari, constatand ca pe masa sa se gaseau doua nuci asemenea cu cele din visul sau. Era incredibil. Se freca la ochi si ele disparura. Zambind, isi zise ca visase. Se mai freca o data si aparura din nou. Se juca de cateva ori asa, cu aparitii si disparitii si se opri, la un moment dat, cand reaparusera.
Erau doua nuci neobisnuite, perfecte la forma, deschise la culoare, spre alb, si foarte curate, exagerat de curate, nici cea mai buna gospodina nu reuseste sa curete asa cum erau ele.
Se bucura el cat se bucura, dar se intreba unde era, totusi, pestisorul, ca el trebuie sa i le fi dat, altfel de unde sa apara acolo? Nu dadu de el niciunde, dar tot pe masa, uitandu-se mai bine, descoperi un biletel. Il lua, il deschise repede si il citi:
Ba, te-ai imbatat ca un porc, nu mai duci deloc! Eu nu mai stau, am plecat, ca mai am treaba, mi s-a deschis apetitul!
Semneaza, pestisorul de aur
Fericit ca n-a fost vis, plangea si radea, radea si plangea, exersa ca un actor in fata oglinzii pana i-a iesit asa cum dorea.
Nici nu trebui sa astepte mult ca se pomeni la usa cu doi copii care veneau la el ca sa le dea jucarele sau sa-i impace in certurile lor copilaresti.
De data asta, cunoscandu-i bine, le-a spus ca are darurile potrivite pentru ei.
Explicandu-le despre ce daruri e vorba, i-a intrebat pe rand ce nuca prefera si fiecare si-a ales cate o nuca, punandu-le bine, in buzunar.
Apoi au ascultat cuminti invataturile batranului fara barba alba, in speta, ce au de facut cu ele, cum se foloseasc.
Rabdator, mosul le povesti ca, mai intai, nucile vor trebui plantate in pamant, iar darul lor le va veni in timp, exact cand le va trebui, atunci cand se vor face ei mari. Le-a mai spus ca trebuie sa ingrijeasca pomisorii, ca sa creasca mari si sa-i rasplateasca (bineinteles, sa nu-i taie). Si neaparat sa aiba grija de nuci, sa nu le piarda.
Iar nucii, odata ce vor creste mari, ii vor rasplati.
Daca vor manca nuci din pomii lor, cel care isi alesese desteptaciunea, va deveni destept, tare destept, iar celalalt va deveni bogat, tare bogat, caci fiecare nuca va contine o cantitate de aur, dar care se precipita numai daca nuca e mancata. Va iesi el la lumina, sa n-aiba grija!
Daca vor mananca din nucul celuilalt, doar vor manca nuci si atat.
Dupa ce temina explicatiile, batranul le spuse sa plece si sa fie cu mare bagare de seama.
Cei doi pusti plecasera bucurosi, cu gandul la urmari, topaind ca niste capre pe drumul spre casa.
In drumul lor se intalnira nu cu lupul rau ci cu tatal unuia dintre cei doi baieti.
Acesta, pedagogic, ii intreba pe un ton rastit pe unde umbla, verificandu-si totodata si repertoriul de injuraturi si, multumit, dupa cateva incercari reusite, scuipa intr-o parte, satisfacut.
Cei doi copii, absorbiti de nucile lor, cu care se jucau inainte de a-i surprinde barbatul, au ramas cu nucile in maini.
Tatal copilului, observandu-le, i-a intrebat de unde au nucile si daca nu cumva le-au furat, in acelasi timp aplecandu-se si punand mana pe ele. Si in timp ce astepta raspunsul copiilor, le-a  ascuns in palma si le-a spart una de alta, strangand bine nucile si mancandu-le miezul cu pofta, intre imbucaturi mai scotand printre dinti si cate un "m" cu semnul intrebarii.
Morala: - nucile trebuie sa stea in buzunare sau in pantaloni, in cele mai rele cazuri;
- de aia sunt bune nucile pietroase;
- iar pentru o viata intreaga mai trebuie si alte povesti, nu e doar asta.
Ce, credeati ca s-a terminat? Mu, nu s-a treminat, inca!
Barbatul ii vazu cat de suparati erau si le zise:
Ce, credeati ca vi le-am mancat? Nu, nu vi le-am mancat, inca!
Le-am pastrat ca sa le plantam, ca sunt soi bun, ies nuci albe, bune! Uitati-le! Le vedeti? Si le scoase ca sa le arate copiilor, aruncandu-le usor in sus si prinzandu-le in palma.
Aveam eu alte nuci, intamplator, prin buzunare, le mai spuse.
Iar copiii, bucurosi, i-au raspuns in cor:
Ce, credeati ca ne-am suparat? Nu, nu ne-am suparat, inca!
Acum, alta dandana, ca barbatul amestecase cele doua nuci si nu se mai stia care a cui e.
Au tot dat tustrei cu presupusul, dar tot anapoda le-au impartit, adica invers.
Anii au trecut usor, dupa cum vedeti, in patru cuvinte, nucii au crescut, copiii, si ei au crescut, tatii, si ei au crescut, batranul, si el a crescut, numai barba lui nu voia sa creasca!
Iar de facut, ce-au facut? Cum planuisera in copilarie, daca se va fi dovedit ca luasera invers nucile, fiecare se va duce la celalalt in gradina ca sa-si manance nucile lui.
Norocul a fost ca au ramas prieteni in timp, ca se putea si altfel. Dar voi stiati asta, hotomanilor, ca altfel era tragedie nu poveste.
Si au inceput sa manance nuci, si unul, si altul. Mancasera ei ceva si ioc, nu se intampla nimic.
Au schimbat nucul, si iar au mancat, si au mancat si tot ioc.
Atunci s-au dus cei doi tineri la batranul intelept ca sa-i povesteasca intamplarea si sa se dumireasca ce au de facut.
De data asta il gasisera mai repede, pe presul din fata usii sale de la intrarea in casa.
Intrara cu totii in casa si cei doi ii povestira mosului ce li se intamplase, ca nucile nu ii ajutau cu nimic, ba, multe dintre ele mai erau si seci in interior, pe deasupra.
Batranul a conchis ca trebuie sa fie de la seceta prelungita, incalzirea globala, emisiile de carbon, lipsa ozonului, rautatea oamenilor si inca cateva lucruri pe care tinerii nu le mai retinusera.
Dar stiau sigur ca trebuie sa ude nucii si sa insiste, sa nu se dea batuti. Si asta vor face, il asigurara el pe batran.
Anul urmator ei au udat constiincios nucii, dar rezultatul a fost acelasi. Si ar fi udat ei multi ani de atunci, si tot degeaba, daca nu se intalneau si ei, la randul lor, cu pestisorul de aur, care, auzind povestea lor, le-a spus ca se imbatase si el atunci, asa ca facut si el o gluma, sa nu se supere pe el, dar ca le va indeplini alta dorinta, inclusiv doua nuci, daca le prefera.


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 3 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Semnul distinctiv ca s-a terminat copilaria este ca nu mai citesti carti. Ti se pare ca te-ai maturizat si ai impresia ca le stii pe toate. Aceasta este o vorba de-a mea.
Parafrazand o vorba de-a mea, care spune ce spuneam mai inainte, si sub impresia superficiala ca oamenii s-au saturat, si nu ca sunt satui, de anumite lucruri, ceea ce inseamna, din fericire, ca au o viata asa cum si-au dorit, pot spune, intre prieteni, ca si pe internet multa lume s-a maturizat, din moment ce nu mai sunt multi care citesc aceasta foaie minunata. Am numit in acest fel forumul nostru.

Eu, de felul meu, activez la mai multe rubrici. Asa, care pica!
Cel mai mult imi place ca forumul de carte a ramas nealterat. Stima celor care contribuie la acest lucru!
Ei, acum, ce sa va spun? Mai e o vorba care spune: cine rade la urma, rade mai bine!
Practic, nu stiu cum e adevarat, si, ca sa fiu mai sigur, rad tot timpul, de la inceput pana la sfarsit!
(nici nazal si nici a proasta,
cu folos, cu asta basta!)

Acum, a trecut atata timp de cand nu am mai scris aici, ca nici nu mai stiu la ce ramasesem!
De aceea trecem mai departe, cu specificatia si dorinta "ca voi" si "de a" reveni, cand va fi cazul, pentru a innadi firul discutiilor despre carte, de acolo de unde l-am lasat la inceputul anului. Si asta nu peste multa vreme, ci chiar acum!

Dupa aceasta introducere fara de care se putea trece direct la subiect, vreau sa va instiintez ca voi vorbi despre o carte de sezon, Sub ghetar, de Halldor Laxness.
Dati-mi voie sa imi exprim inca o data dezamagirea (am voie de trei ori fara penalizare) ca acest autor, care penduleaza intre foarte si extrem de interesant, inca nu are un topic separat, desi se gasesc mai multe carti de-ale sale pe forum. Va multumesc pentru rabdare!

Cartea sus amintita e o pledoarie pentru literatura, pentru frumos, pentru cuvant, cum ar fi, de exemplu: gheata, femeie, mit, saga, Islanda, tinerete, vis, traditii, folos, comic, etc.
In timpul vizitei pe care autorul a facut-o in Romania, a dezvaluit planul sau de a scrie o asemenea carte, total diferita de precedentele, roman care, pe atunci, nu avea nume, nici subiect, ci doar o intentie de scriere a autorului. Buna si asta!

Eu am citit cartea demult. Sunt constient ca trebuia sa scriu despre ea atunci cand am citit-o. Cum eu am citit-o cu mai multi ani in urma, sper sa nu iasa acum din ea o saga mistica islandeza. De aceea, daca ce scriu despre ea nu se apropie de felul cum este aceasta carte in realitate, nu e vina ei.

In primul rand trebuie sa delimitam bine lucrurile. Intr-o localitate indepartata se petrece aceasta actiune. Da, intr-adevar oamenii aceia petrec destul de bine aceasta actiune.
Personajul principal este extraordinar, dar nu numai el. O serie intreaga de personaje, foarte diferite, fac deliciul celui care indrazneste sa citeasca aceasta carte.

Nu voi lua capitol cu capitol in discutie, in stilul clasic, nici invalmasite, cu salturi si reveniri seducatoare, asa cum se scriu romanele moderne. Cateva remarci sunt suficiente si necesare.
Si acest lucru e o conditie, ca sa semene izbitor cu matematica, necesara si suficienta!

Ei, acum, daca v-am zis aceste lucruri, va doresc "Craciun fericit!", lectura placuta, "La multi ani!", ca sa nu uit, cumva, sa va doresc la final, va spun "La buna vedere!" si cateva remarci despre acest roman.
Rezumat, este, in definitiv, un roman umoristic bun, exact asa cum l-a vrut autorul.
Actiunea despre misteriosul nord incepe prin a ne arata ca nordul e un mister chiar si pentru nordicii din capitala, care, insa, voiau sa-l dezlege si trimit, in acest scop, un emisar la fata locului, un oarece tanar.
Evenimentele, intamplarile, aventura sa uimitoare de acolo ramane intiparita in literele scrisorilor pe care le intocmeste pentru superiorul sau.

Acolo, in nordul neprimitor climatic dar foarte primitor sufleteste, tanarul aflat in misiune va intalni oameni care duc o viata cat se poate de normala, dar asta nu inseamna catusi de putin ca sunt si normali. E o dezordine acolo foarte bine ordonata. Va veti convinge singuri citind romanul, unul foarte placut, interesant, despre o aventura miraculoasa, plina de invataminte, deci si folositor. Sunt unele lucruri de invatat despre ei si de la ei.
Cartea a fost scrisa la o varsta la care vezi lumea si viata cu intelepciune, cu alti ochi decat le vezi in tineretea zbuciumata, de aceea are si mai mult umor (spectaculos) pe tot cuprinsul ei.

Ca si si ca ca ca si si carte (va rog sa-mi permiteti acest generos tribut adus celor cu exprimarea asta idioata, niste tonti, de aceea amintesc de ea, cu prietenie, poate isi revin ... candva), aceasta recomandare, in afara de ceea ce am spus despre intentia scriitorului in ce priveste romanul (ma amuza critica de pe internet care da romanului o tenta care se dovedeste ca nici macar nu vinde), reuseste sa imortalizeze ghetarul pentru a putea beneficia de el si generatiile viitoare, scrierea romanului dovedindu-se un fapt necesar, mai ales acum, in conditiile potrivnice ale incalzirii globale.

Inca o mica nota: o parte din filmul facut dupa acest roman, realizat de fata autorului cartii, reda intocmai romanul. E placut. Iti da acel sentiment avut pe timpul lecturii romanului. Asta imi amintesc sigur!
Toate cele bune!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 3 ani
   
Stelevadris
Moderator

Inregistrat: acum 18 ani
La ce te referi cand zici ca sectiunea de carti nu s-a schimbat?

_______________________________________
Totul despre cărți - About e-books - Tehnici de scanare, sfaturi, proiecte etc. - Support, future projects, etc.
pus acum 3 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Nu am reusit sa ma loghez pana acum, nu cu sensul ca nu am avut timp, dar la mine, de acum,  e o obisnuinta!

Adica se munceste la fel de mult si de bine, in opinia mea, indiferent de epoca, de schimbarile de guvern, climatice, de lenjerie intima, de dioptrii, tigari, barfitori, corupatori, renegati, argati, etc.
Eu pot spune ca e o permanenta. Daca mi se pare numai mie, insemna ca intr-adevar nu mai e multa lume pe forum.

Ma bucur ca am ocazia sa va felicit, pe tine, pe Seven, pe toti care va ocupatii de carti si, de ce nu, pe toti care mai intrati pe aici, ca de aia e forum.
Inca o data va doresc sanatate si bucurii. Sarbatori fericite!


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 3 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Luat de e magia Sarbatorilor, vom vorbim despre magia cartilor. Nu-i nici alba, nu-i nici neagra, e vesela, in ton cu cartea de care vreau sa amintesc!
Terry Pratchett, Zei marunti!
Da, titlul ei suna de parca ti-ar da ceva rest la casa pe la vreun magazin, dar ai ce vedea acolo, in carte, nu va pacaliti si cu asta.

Pe vremea pandaliei si incalzirii globale cu tuica, omul trebuie sa citeasca, in afara de reclame, tot felul de pliante.
Dar e bine (se pune intrebarea singura, ca nu prea mai are cine sa o puna)? Nu isi mai raspunde intrebarea, tot singura, evita lucrul acesta. Asa s-a nascut intrebarea retorica.

Odata, m-am intalnit pe strada cu o intrebare... foarte interesanta, care, dupa ce m-a introdus in atmosfera cu citatul "spune-mi ce-ai citit, ca sa-ti spun cine esti!", a continuat direct la subiect: ei, ce ai citit?
Avand in vedere situatia, "perderea" mea, de moment, suferita, am spus mecanic, cu un impuls p=m*v: Terry Pratchet, Zei marunti!
Acum poti sa-mi spui cine sunt? Am intrebat-o, la randul meu.
Da, esti mateicoman de pe Inedit! A venit raspunsul de la intrebare.
Mai, sa fie, ce magie! Are dreptate, e buna vorba asta, se verifica! Iar intrebarea asta e tare, adica unele intrebari sunt tari, altele...

Despre roman: ce-ar putea spune un cetatean prosper despre carte, aflandu-se, ipotetic si din greseala, in fata ei, intr-o librarie. Puneti-va in locul lui! El, avangarda acestei civilizatii, care se presupune a intra primul in legatura cu altele, tocmai el sa aiba de-a face cu niste Zei marunti? Alceva nu se putea? Nu! Pe zeii marunti nu poti sa-i iei decat la bani marunti, nu-i ca la noi, la oameni. Se duc unii la biserica si-i cer lui D-zeu sa-i faca miliardari. Prieteni, va dati seama ce-i in capul astora?

Zeii marunti sunt cu un fel de raspundere limitata, asa ca nu sunt de el!
Dar secretul este altul, ca lumea aceea din carte seamana izbitor cu a noastra. Probabil, el, plictisitit, fuge dupa acel "altceva".

Trebuie sa mai spun ca acest roman, in varianta lui finala, a fost scris dupa romanul omonim - Zei marunti, de T. Pratchett, varianta ciorne, unii le zic, asa, mai elevat, manuscris, dar la cate mazgaleli sunt pe ele, indoi-m-as sa le poti numi manuscrieri!
In sfarsit, nu cred ca ati inteles care e treaba cu acest roman (de la mine, ma refer). Si eu, care ma bazam pe magie (in acest sens)!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 3 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Pentru ca de multa vreme n-am mai scris o snoava, va propun una variatiune in contextul actual dezbatut, despre coordonatori:

-Cati sunt in biroul lui Bucurescu?
-Trei!
-Sunt prea multi. Sa-i mai rarim!
-Si pe cine spuneti sa dam afara?
-Pe Bucurescu, ca are leafa cea mai mare.
-Stiti, el e coordonator, si are doi subalterni.
-Sunt destui doi!
-Trebuie dat afara chiar Bucurescu?
-Nu. Da-l pe Munteanu.
-Atunci, asa ramane!
-Iar daca l-ai dat afara pe Munteanu, Bucurescu nu mai are ce coordona. Da-l afara si pe el!
-Trebuie dat afara chiar Bucurescu?
-E logic! Trebuie sa ai minim doi in subordine, ca sa poti coordona!
-Dar Moldoveanu, cel care ramane, nu stie nimic!
-Atunci, da-l afara si pe el! Gata, si am terminat cu asta!
-Si cine va face treaba pe care o faceau ei?
-Tu! De ce l-ai angajat pe Moldoveanu, daca stiai ca nu se pricepe la nimic?
-Dar...trebuie dat afara chiar Bucurescu?
-Nu! Il pastrez pe el si te dau afara pe tine.
-Nu! Trebuie dat afara porcul asta de Bucurescu, care vrea sa ia locul altuia!


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 3 ani
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Nou!
Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu
o carte prea educativă, ce nu poți să o ratezi!

Mie, unul, îmi pare rău că nu am mai putut frecventa acest subiect, din condiții obiective, dar, de câte ori o să am prilejul, o voi face cu drag.
Nu e prima oară când revin aici la un subiect deja amintit, pentru că e puțin doar faptul să amintești de existența lui, ele merită mult mai mult (cel puțin două îmi doream să le mai dezvolt, ăsta fiind unul dintre ele). Revenind la acesta, îmi dau seama că mai sunt încă două în continuare, căci mi-am mai amintit de altul în timp ce scriu.

Trebuie să recunoaşteţi, cele mai multe opere de maturitate (a se înțelege ideile principale din lucrările respective) au fost scrise la beție și de aceea nici nu merg/se potrivesc în viață, nu neapărat că ele nu spun adevăruri, ci pentru că oamenii trăiesc treji în cea mai mare parte a timpului, nu trăiesc în beție, așa că nu manifestă simpatie pentru ele, iar cei care le-au scris, le-au scris la beție, căci ea e singura care-i face să uite de nimicurile și traiul enervant zilnice, încât să le poată scrie (nu analizăm aici ce a determinat precis beția sau dacă ea a fost, într-adevăr, determinată.

Vorba cântecului: 2 mere, 2 pere, ia ciuleandra la o bere! Și abia apoi vine aia cu 2 hire, 2 paie... Ce iese, se știe.
Excepții sunt. Azi am văzut pe stradă femei cu trei bulane, da, ați citit bine - nu vă ștergeți ochelarii, acolo unde e cazul! - Și cel de-al treilea era cel mai tare, prins la cingătoare, am văzut 2 polițiste proaspete și bune! De fapt, am avut o scăpare, noi vorbeam de opere literare, în principal.
Și mai e ceva, în caz de vreo problemă, toți dau vina pe Bachus, omenește, nu în zeflemea.

Deci, citim.
Unii citesc că n-au altă treabă, alţii citesc că aşa li s-a spus, alţii că asta le e meseria, dar câţi din ei citesc din convingere, asta însemnând toate, scopul, etc? De ce spun asta? Dacă era aşa, s-ar vedea rezultate.
Eu sunt un om fericit. Am aici câţiva prieteni cu care împărtăşesc asta şi pe care nu-i voi părăsi niciodată.
Despicătorii de fir în patru or să spună prostii aici. Ei, și ce?
Dispariţia mea de aici, o perioadă, anul acesta, s-a datorat, printre altele, din câte îmi amintesc, şi faptului că am vrut să-mi pun roșii în grădină, "inima boului". În realitate, ceea ce mi-a vândut sub acest nume femeia cu ten colorat (nu de muncă în soare) s-a dovedit a fi mai mult "ochiul boului" decât inima lui.
Dar revin acum, de Sf. Ioan cu o carte de milioane (de yuani).

De când lumea nu mai citește pe la noi, țara a devenit Europinca continentului.
Cartea aceasta are, ca piloni, vechi legende chinezeşti, precum cea a pietrei de jad, cu semnificaţia ei, dar şi învăţături, inclusiv filosofice antice sau de cele religioase ale acestui popor, în sfârșit, o halcă de cultură pentru cei interesaţi.
Romanul ne prezintă o educaţie de multe veacuri, învăţături care se ţin până astăzi (vezi notele traducătoarei cărţii). Amintesc acum doar una principală, cultul pentru înaintaşi, ce revine de foarte multe ori în discuţie. Iată de ce China e departe, adică atât de dezvoltată, nu geografic vorbind.

Îmi plac ăia care spun: "noi n-o să ajungem niciodată ca ei", dar "ăia" au muncit ca asiaticii, spre exemplu, pentru a ajunge ca ei? Sau s-au gândit măcar, la asta? Lor şcoala nu prea le place, atunci cum să ajungă, vreodată?
În carte se citează principiile dezvoltării trainice (iată, China a ajuns în stadiul acesta), față de principiile altor continente, fie ele şi cu moţ sau cu aere. După evoluţia țării, China poate fi considerată o planetă aparte.

Acest mod de viaţa dă capacitatea de a putea face ceea ce fac chinezii. Toată lumea e uimită de realizările Chinei. Iar o parte din oameni sunt interesaţi care e secretul lor, e lucru bine ştiut sau bine bănuit. Chinezii au făcut sute de ani ceea ce spune autorul în carte, nu ceea ce fac personajele din această carte, o să le recunoaşteţi repede modelul occidental, care îi va duce la eşec (dezvăluire senzațională, stați aproape în următoarele minute).

Romanul este o introducere în lumea chinezească, pentru cei interesaţi, o şcoală perfectă pentru chinezi, lucru dovedit practic, una numai bună pentru oameni în general, dar extrem de potrivită, în acest moment, pentru europeni (chinezii nu îşi aruncă învăţăturile vechi, ca alţii, şi nu s-ar putea spune că nu sunt dezvoltaţi sau că le lipseşte tehnologia, din această cauză.
Romanul prezintă structura socială, privighetoarea chineză ciripeşte nu numai de bogaţi, de împărăţie, vorbeşte, la un moment dat, inclusiv de slugi şi posibilităţile lor, o lecţie privată pentru muritori (sau şcoală particulară, dacă doriţi. Din multe puncte de vedere romanul poate fi considerat astfel).
Prezintă ocupaţiile din casele oamenilor cu bani de la ei (aici se pot face nişte comparaţii inutile).

Se citează inclusiv ambientul, cultul pentru flori, copaci, plante alese simbolic, amenajări de grădini înmiresmate, ceaiuri şi aromatice.
Dar și obiceiuri ciudate de la Curte, lupte de greieri la împărăţie. Zice-se că pentru greieri buni, bătăioși, împăratul împroprietărea pe aducătorul lor.
Spuneam, dacă nu s-o fi şters postarea precedenta despre roman, că sunt multe personaje în carte. De remarcat priceperea autorului de a prezenta personajele pe parcursul cărţii, de a aminti cine sunt şi care e locul lor, atunci când reapar, fără să bată la ochi, cu stil. Cu astfel de ajutor, nicicând nu te pierzi în desişul lor şi citirea romanului este uşoară. Stilul clar al romanului permite o citire uşoară.

Bine, așa, ca personaje principale, sunt vreo 10, nu stau acum să le număr pe degete, poate îmi ies la numărătoare mai mult de 10 (degetele, la ele mă refer).
"Visul din pavilionul roşu" este titlul unui cântec vechi chinezesc.
Sunt abordate o diversitate mare, o bogăţie de teme, de idei, în 700 de pagini, exprimate chinezește, dar nu "în chineză".
În casa aia, castel de fapt, trăiau stăpâni peste slugi, care stăpâni, aici, se comportau bine cu slugile, un număr foarte frumos de persoane, 300. Vă daţi seama cum era acolo, ca în curtea şcolii, şi nu era una din cele mai înstărite familii, decăzuse, cum ni se spune.

Totuși, e de observat că, deși sunt stăpâni şi slugi, în acest castel, relația dintre stăpâni și slugi era specială și din alt punct de vedere, una umană, prietenească (crescuseră împreună de mici).
Familia, la castel, nu angaja decât frumuseți (feminine), era o regulă.
Aveau și școală în castel.
Sunt multe învăţături, spre exemplu, obiceiul darului simbolic, educativ, folositor, obicei de masă şi la noi, odată.
Se pune punctul pe "i" de la imoralitate.

Și să vedeți ce (cât) beau femeile aici, fără interdicții!
Sunt femei foarte petrecărețe, mult prea, în ciuda eforturilor lor de a reveni la bunăstarea de odinioară.
Un amănunt, la noi, a doua soție e succesivă, la ei este concomitentă!
Bunicii Jia Mu, stăpâna bătrână sau cea mare, în traducerea mea, îi plăcea veselia, petrecea. Avea palanchin cu 8 inși care "dădeau la vâsle" (numărul celor care cărau palanchinul era în funcție de starea materială, de maxim 8 persoane).
Ce înseamnă o lume așezată de 5000 de ani! Ordinele erau stricte, nu crâcnea nimeni.

Dar nici cu generația tânără nu mi-e rușine. În conjunctura că stăpânii cei mari se duseră (cu treburi), cei care le luaseră locul aveau multe probleme de rezolvat. Bătrânii s-au împrăștiat care încotro prin țară, treburile gospodăriei au fost lăsate celor din generația următoare, care văzându-se cu putere în braț, așa peste noapte, nu, nu l-au încercat la scanderbeg, jucau barbut cu el şi chefuiau, şi nimeni nu le putea zice nimic. Asta înseamnă ordinea strictă, pricepir?

Romanul este foarte actual, chiar şi printr-una dintre glume (are și câteva glume în cele 700 de pagini, bineînțeles poante elevate), unde un personaj se exprimă cu condiționalul (introdus și la noi, astăzi, cu prisosință, pe filiera englezească, când e şi când nu e nevoie în vorbire), iar o fată isteață i-o tăie (vorba) cu o glumă, ironizându-l, arătându-i ce înseamnă în adevăr utilizarea acelei exprimări (de fapt, altceva), ceea ce dă o situație amuzantă și râde, firesc, de el.
Am mai amintit pe forum câteva elemente din roman. Venindu-mi altă idee, revin cu câteva completări.

De la început, spun: bă, nu trebuie să stai 7 ani în Tibet, ca americanii. Pune mâna şi citeşte cartea asta şi eşti mai câştigat, cu excepţia cazului în care citirea cărţii durează mai mult de 7 ani. Atunci, mai bine du-te în Tibet!
Intenționat nu am spus până acum mai nimic despre poveste, pentru că omul, nu de azi, e fascinat de poveste, e purtat de ea, omițând detalii importante, de aceea mai mult am spus despre detalii, o parte, care trebuie evidențiate, descoperite. Povestea o găsiți în carte, așa că nu am spus decât o frază, și nu cred că a durut.
Să tragi ca boul în jug la căruța poveștii, de fiecare dată același jug, să simți aceeași greutate a carului, de fiecare dată, fără să vezi cu ce e umplut carul, fără să te uiți la semnele de circulație, la cele de punctuație, la semnele autorului (bănuiesc că... obscene în acest caz), nu reprezintă cea mai mare ispravă a unui cititor!

Romanul descrie viaţa, dedesubturile şi declinul unei familii prospere cu numai 100 de ani înainte, acum preponderent feminină, care se zbate, după pricepere, să revină ceea ce a fost odată.
Vorbește și de un "ein klein" mahmurică, pe numele sau Baoyu, personajul principal al naraţiunii, care, într-o traducere bâlbâită, ar însemna "piatra pre-pretioasa", răsfățat de la cel mai înalt nivel de autoritate în familie - bunica lui. Un urmaș de sex masculin bărbătesc tare și speranța pentru refacerea gloriei acestei familii.

Dar e greu, cu atâtea fete în jur! Mare destrăbălat! Ce-i drept, erau concubune tare țiitoarele alea! Iar el, leneş la învăţătură, nu prea dă pe la scoală, deşi talentat şi dintr-o familie în care toate generaţiile până la el au dat oameni cu învăţătură, renumiţi pentru ceea ce au făcut. Să ne mai oprim puțin la acest personaj.
Când era tată-său să-i frigă o bătaie, cum ăla dădea regatul său pentru un cal, așa și Baoyu ar fi dat orice pentru o slugă, mai bine o ștafetă, care să-i anunțe bunica, singura ce putea să-l scoată cât mai rapid din mâinile tatălui său.
Observăm reacțiunea, gesturi penetrant educative. Stăpânul își pune o slugă să-l scuipe în față pe fiul stăpânului, adică tot pe unul care-i era stăpân, la rândul lui, al doilea, fiu de stăpân care greșise. Ba, sluga îl mai și beștelea, văzând că nu se liniștise încă stăpânul cel mare, altfel, ar fi luat-o și el peste cocoașă!
Fiul stăpânului, l-am numit pe Baoyu, e prea răsfățat și necontrolat (în gesturi, acțiuni).

Găsiți multe lucruri inedite în ce-l priveşte, i s-au arătat frumos în vis cele două drumuri, al dragostei și al plăcerilor.
Abia acum, după bătaie, în familie se pune problema serioasă a educării lui, un plan foarte complex. După care Baoyu își pierde piatră prețioasă, în care sălășluiește viața lui, conform legendei, tradiției chinezești, și dacă o pierzi, ce îți pierzi? Polița de asigurare, banii de recompensă?
Astfel de pietre aveau doar cei desemnaţi cu un destin mare, piatra dată de divinitate, viața celui ce o poartă.

Da, dragi cititori, stimaţi bibliofili, aşa este, sau stimaţi iubitori ai cărţii acesteia, toate au o limită! Baoyu nu are. De ce nu are? Ca să aibă stimatul cititor, da, de aceea nu are, stimaţi şoareci de bibliotecă!
Da, el este sacrificat de autor, ca să nu fie cititorul.
Deși aspectul e la vedere, principala caracteristică, tocmai de aceea nu se sesizează. Așa se întâmplă în general (cauzele pot fi: e prea la vedere sau viteza mare de citire).

Își creșteau copiii (chinezii), atât prin faptul că aveau grijă de ei, dar îi și educau, dacă-mi dați voie să deconspir acest fapt.
Alt adevăr, direct, prin munca bunicului lor au bunăstarea, iar ei curvăsăresc, cumnați între ei, lucru reproșat de un bețiv bătrân care i-a salvat viața bunicului lor în război, un alt lucru trecut cu vederea prea ușor, prea atenți la poveste.
Prin voia autorului, romanul imens sporeşte tensiunea, nerăbdarea, așteptarea cititorului ca Baoyu să se maturizeze, să se apuce de treabă. Își va reveni el? Asta vom vedea în episodul următor. Cum nu va exista episodul următor, vedem în episodul precedent, postarea anterioară. Și cum acolo nu am scris nimic despre asta, vom vedea în continuare.

Și el acum zace (tace, nimic nu face), deci trebuie să lase prostiile și să facă ceva la viața lui. Îl ajută și fetele din jurul lui, spunându-i care sunt lucrurile importante în viață (slugi, slugi, dar educate, mare atenție!).
Treaba se împute rău cu mai mulți ai familiei, e momentul apariției motivului Phoenix (pasărea), explicat încă de la începutul cărții.
Cu greu și-a revenit Baoyu! Dar era tânăr și viteaz, pentru că se reapucase de băutură. Făcând prima oară dragoste cu nevasta lui, deveni, într-adevăr, măgar sănătos.

Un alt moment important este întâlnirea cu celălalt Baoyu, ca o privire în oglindă, spus europenește, ce semnifică simțul datoriei, pe care o descoperă personajul principal. Vedeți și semnificația numelor celor doi Baoyu, adevărat și fals, explicată, de asemenea, în carte.
Baoyu are posibilitatea să ajungă în viață de două ori în lumea nemuritorilor, să călătorească până la Rai (nu la televiziunea italiană.

Observațiile din ultimii ani arată că mulți părinți tineri, cu alte concepţii, iluzorii, își iubesc mai mult telefonul decât pe copiii lor, deşi ei susţin contrariul, impresionaţi de "chiştoacele" fumate şi aruncate de "n" generaţii. Aşadar, copii, în această situație, luați cu încredere și educați-vă singuri!
În contextul european actual, foarte îngăduitor, de primitivi cu nădragi de firmă pe ei, tot aşa precum face romanul în multe rânduri (citindu-l, veţi vedea acest lucru), ca o prelungire în spiritul cărţii și al autorului, putem spune și noi, peste veacuri, în context continental, și faptul că dacă nimicul devine important, importantul devine nimic.

Romanul detaliază și apucăturile oamenilor cu bani sau poziție socială înaltă.
Baochai, o tânără citită, care era mai mintoasă, le spune, nene, din ale înțelepților vorbe, ce îndatoriri are omul, în particular și în familie.
Ca la tenis: mingi noi! Și cu personajele, și cu zicerile, dragi forumisti! Vedeți, astăzi, unor conaționali le pute tot ce e românesc. Iată că și la alții se spune tot ca la noi, nu scapă de asta: binele pe care îl ai în viață se datorează înaintașilor (la fel, răul); oricât s-ar strofoca ei, și bogații, ca orice muritor de rând, sunt supuși soartei; etc.

Romanul se constituie și ca o exemplificare de variantă când femeia e la putere.
Și, pentru vorbitorii de limbă latină (cât de cât, așa numita necrolimbofelie, nu e o exprimare prea limbistică, limbă care zice și ea "Și naturam ducem sequemur" (Dacă urmăm natura călăuzitoare), până la urmă, traseul lui Baoyu urmărește credința și filosofiile chinezești (confucianism - daoism, budism), aia cu lupta contrariilor, de aceea nu poate fi criticat, așa e construit, încât, în final, ajunge la destinația hărăzită.
Baoyu, pe o parte, trăia sub semnul pietrei, dar pe alta şi sub greutatea ei imensă.

Pe vremea aceea, a scrierii romanului - 1770 (Mozart era încă tânăr), nu se reinventase triunghiul conjugal. Autorul folosește o altă schemă: un segment de dreaptă și un punct exterior lui, prin care se poate duce numai o singură dreaptă perpendiculară pe acel segment.
De fapt, dacă observați cu atenție, acolo sunt două segmente, unul peste altul, deși pare numai unul, mai îngroșat, segmente care au un punct comun, pentru că Baoyu, pe lângă iubită, avea facilitatea dată de poziția socială să-și înghesuie și slujnica, Xiren, de câte ori era necesar.

Dar stați fără grijă, perpendiculara dusă din acel punct a căzut pe segmentul care trebuia. Reamintesc, Baochai era foarte isteață, vedea bine tot ce se întâmplă.
Dacă din piciorul perpendicularei ce cade pe segment prelungim acea perpendiculară plecată din punctul exterior segmentului, cu încă un segment egal cu segmentul de la punctul exterior la segmentul pe care se află Baoyu, construind cercul ce trece prin cele trei puncte, respectiv, punctul exterior, punctul găsit ulterior, aflat la aceeaşi distanţă de segment pe partea opusă (în plan sau, spus la zi, 2D), şi punctul lui Baoyu de pe segment, vom observa că unghiul făcut între aceste puncte este de 90 de grade, la fel că unghiul făcut de perpendiculară cu segmentul, ceea ce înseamnă nici o acţiune (şi în acest caz), de unde şi-a dat seama autorul că nu mai trebuie să facă o continuare a romanului (partea a II a). Ăsta era cărturar bătrân, ştia geometrie!

Revenim puțin în cercuri înalte. Autorul, subtil, critică împărăția. Cei ce au știință despre ce scrie în carte (numai din rezumate) vor spune: cum? Căci pe parcursul romanului întotdeauna împăratul e bun, face, drege. Da, dar acțiunea cărții se petrece cu sute de ani înainte de a o scrie autorul. Acel împărat făcea și dregea, pe când cel din timpul scriitorului trebuia să vadă șaua bătută ca să priceapă iapa chioară, după sonor!

Tot aici e bine de zis că romanul are și note personale ale autorului, lovit în interese (atunci nu era încălzire globală, încă.
Vedeți dvs, interesul poartă fesul, dar acum, cu încălzirea globală - se vede mai bine! - nu mai e nevoie de fes, se distinge simplul interes (al personajelor), insuficient pentru o viață!
Sunt lucruri pe care autorul nu le spune explicit, te lasă să le gândești, le confirmă câteva capitole mai târziu.
La concluzie, sfârșitul ultimului capitol, subscriu. Aici e vorba de carte, de aceea nu amintesc formularea mea, încă nu am început să-mi comentez zicerile.
O carte de citit, de recitit, de răsfoit, de spicuit, de instruit, de dăruit și de vorbit!

Căutaţi în librării Cao Xueqin - Visul din pavilionul roșu, sigur nu veți găsi! Căutaţi pe Forum Inedit; simte diferența!
Mai rămâne o întrebare: următoarea carte a fostului președinte de pe Dâmbovița, cum se va chema? (acest titlu fiind ocupat! În decembrie, luna cadourilor, cum se spunea pe vremea lui, ne putea face o surpriză plăcută.

Încă o remarcă, cartea îndeplineşte şi o condiţie propusă cu ceva vreme în urmă de un alt forumist, nu ştiu dacă şi ea a fost ştearsă, aceea de a vorbi aici despre cărţi la care s-au ostenit colegii noştri ca să ni le ofere în format electronic.
Mai rămâne ceva de spus. Încerc să vă ofer și o mică surpriză, plăcută câtorva, sper, neplacută mai multor persoane, nu disper, în legatură cu ecranizarea acestui roman (vedeți în viitorul apropiat, la forumul corespunzator, unde mai apar și eu din cand în când. Astăzi, oamenii preferă varianta pe scurt, știți prea bine).
Plecăciune!

Modificat de mateicoman (acum 1 an)

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 1 an
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
De ziua culturii spunem povesti, pentru ca suntem la coltul de lectura.
Problema asta a culturii a existat intotdeauna, pretutindeni.
De cand a fost retinuta in scris, Arhimede είπε (=a zis): „Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”.

Mai tarziu, Eminescu a zis, in caietele sale:
Dumnezeu e un atom, un punct matematic, punctul comun unde se topesc toate puterile Pamantului, spre a constitui organismul de legi, sistemul cosmic.
Astazi, sintetizand cele doua idei, se ajunge la rezultat.

Iar daca e sa povestim, sa amintim in cateva randuri de cel mai mare povestitor de-al nostru. Sunt bune si in decembrie!
Unul e Creangă
A fost odată, unul, Creangă,
Și-a fost mare povestitor.
Dar nu scria povești cu ștangă,
Ca tizul său liberator.

El ne vorbea, întotdeauna,
De Spâni, Harapi, viață și moarte,
Dar nu ca tizul său, într-una,
Ce-a scris numai povești deșarte!

Trecem prin timp, spre al nostru, cu semnificativul dintr-o poveste scurta si frumoasa, pe care am citit-o acum vreun an, despre trei cei mai poeti de-ai nostri, o poveste cu fapte povestite chiar de Nichita Stanescu.

Tudor Arghezi, copil fiind, l-a zarit pe strada pe Mihai Eminescu. Arghezi spunea:
"Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. L-am zarit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. "Uite-l pe Eminescu!", a spus cineva, cu un glas pe care-l tiu minte."

"Arghezi povestea – isi aminteşte Nichita Stanescu intr-un interviu, in 1977 – ca fiind copil l-a vazut (pe Eminescu) pe Calea Victoriei trecand in absenta visare. Arghezi era copil si ce face un copil? Un copil se uita cu ochii lui de copil, curiosi, in ochii tuturor. Tanar fiind, m-am uitat cu ochii curiosi si infiorati de emotie in ochii ascutiti de inteligenta si de sarcasm ai lui Arghezi. Iata cit e de apropiat Eminescu de noi! Ochii mei s-au uitat in ochii lui Arghezi, care s-au uitat in ochii lui Eminescu."

"... cand potrivesc cate un cuvant sau rostesc cu gura cate o fraza in omenia artei, ma intorc si zic: “E gura care a sarutat mana lui Arghezi. E Arghezi, cel care, fiind copil, l-a vazut cu ochii sai caprui pe Eminescu. Si aceasta mi se pare nesfarsit de mult."
"E ca si cum m-as fi uitat in versurile lui cand m-am uitat in ochii lui Arghezi."

Cu siguranta, cineva s-a uitat in ochii lui Nichita, macar o data, si a vazut adevarul care trebuie, si tot asa, si tot asa, pentru ca, in neamul nostru, aceasta este o permanenta.

De tinut minte: educatia este singurul lucru care mentine un popor, un neam.
Orice vis inalt nu se poate realiza intr-o singura generatie. Daca generatia urmatoare nu este educata, iti va vinde intr-o clipa visul si tot ce ai muncit pentru el. Asa e si intr-o familie. Sa ne bucuram de cultura noastra!


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 1 an
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
T. Mușatescu - Mica publicitate

Acest roman nu este un roman umoristic, este și umoristic. Și nu doar asta, pe spinarea umorului este așezată greutatea lui (pentru asta, vezi persoana autorului, caracterul său, și-ți vei da seama că privirea lui asupra celor expuse nu poate fi alta decât umoristică. De aceea, după părerea mea, critica acestui roman este răutăcioasă. Motive? De tot felul, obiective ori mai mult sau mai puțin subiective.
Am văzut unul din acești evaluatori, dansatori pe sârmă la TV, cu ceva vreme în urmă. Ca să spun așa, probabil e în patina/patima timpului (ăsta), o exprimare care mie mi-a stârnit zâmbetul întotdeauna, deoarece eu sunt anti-șoc, anti-inflamator, anti-limbaj de lemn.

Autorul cărții n-a vrut să câștige premiul cel mare, Nobeliță sau Piuliță, e pur și simplu un roman de viață, cu tentă umoristică de câte ori se poate, unul bun, nimic altceva și trebuie tratat ca atare, nu comparat cu "război și Pace" (asta mi-a venit în minte, pe moment).
La data scrierii romanului nu se făcea ghiveci, ca acum, cu gândul că poate prinde și vreun premiu, și notorietate, și ceva vânzare, optica saltimbancilor de astăzi, care judecă strâmb (din prostie) sau cu interes. Citind câteva pagini, vă veți convinge de acest lucru (din fericire, romanul se găsește pe forum, din câte îmi amintesc, deci, să vorbim despre el, așa cum își dorea un alt coleg de-al nostru).

Dacă era proastă, cartea apărea pe o listă în care se spunea că autorul a scris și romanul ăsta și punct. Dar din moment ce, în timp, dezvoltă atâtea pasiuni în a-l critica, ceva are el. În plus, de la apariția lui (în perioada interbelică, nu s-ar mai fi editat niciodată, dar realitatea arată altfel, prieteni!
Timpurile s-au mai schimbat, așa și critica ar trebui să vadă implicațiile cărților, altfel literatura nu ajunge la destinație, scopul ei, până la urmă. Nu e vorba de renunțarea la criteriile de valoare, tocmai la care mulți au renunțat bucuroși, dar felul prezentării lor trebuie schimbat, uită-te la receptarea lor, vorbesc în termeni largi, chiar și despre întreg genul literar.

Nici asiduitatea cu care e criticat nu miroase prea bine (ai zice că e cel mai prost roman, după "critici", mai ales că astăzi criticile sunt copy/paste după cele din anii '70, autorii lor nu au de adăugat de la ei nici un cuvințel propriu.
Am impresia că ei fac cam multă filosofie din asta.
Eu am dobândit în ani mitridatizarea (imunitatea față de otrăvuri, în original) față de aceste ieșiri spectaculoase/curajoase ale criticii din ultimii 30 de ani, sunt destule cazuri.

Înțeleg, de acord, nu e capodoperă, strict literar, stilistic, pe care se tot bate toba, e așa cum se precizează în preluările lor de la cunoscătorii meseriei pe care o practică, dar asta nu înseamnă tot ce trebuie să fie un roman.
Ce vreau să spun? Trebuie făcută, și aici, corect, "diagnosticarea". Un exemplu: romanele nepotului său, umoristice, sunt comparate cu capodopere? Nu! Și nu sunt bune, nu sunt apreciate? Dar sunt umoristice, asta au vrut să fie, e o mare diferență. Șablonul e altul, ocaua, etc.

Mie mi se pare un roman reușit pentru că autorul asta a vrut să facă. Se vede și numai din titlul său, care dă modalitatea în care trebuie perceput, viața expusă simplu, ca la 'Mica publicitate' (există și un capitol cu dramele de la publicitate).
Dar din roman nu lipsesc frazele de reținut, importante, și mai ales umorul său extraordinar, ironia (asta supără, de obicei), trăsătura definitorie a autorului.
Ironic la adresa așa zișilor târâie sabie, vezi familia personajului central,
dar și umorist, mai ales în partea cazonă, autorul nu se oprește numai la atât. De pildă, e frumos și portretul burghezului Rădulescu, superb, aș zice.

Se vede antipatia pentru capitalism (autorul era fan boiereala de dinainte, nu comunism, dacă unii se gândeau la așa ceva. Întotdeauna sunt și alte nuanțe, nu doar alb sau negru), descrie contradicțiile acestui tip de sistem și efectul lui asupra personajelor, ceea ce nu face să exalte criticii, ca și în cazul altor scriitori renumiți de la noi. De aceea, romanul nu poate avea o primire bună în capitalism, astăzi e tot capitalism, ca și atunci când a fost scris, iar, pe de altă parte, critica asta nu e independentă - ce spune sistemul, asta critică, oricare ar fi părerea ei proprie.

Probabil, autorul e deschizător de drumuri, 'Mica publicitate' fiind printre primele romane umoristice românești, cel puțin din cele notabile.
Ca modalitate de alcătuire, romanul este variat, rupe monotonia, dacă vrei să iei partea bună a lucrului.
La urma urmei, după câte știu eu, varietatea nu e ceva nou sub soare, s-a văzut și la antici, și la renascentiști.

Este un roman care are cu ce captiva atenția cititorului, lucruri de interes. Nu e slab deloc. Nu înseamnă că dacă are umor, nu poate vorbi despre lucruri grave, serioase. Poate nu se dezvoltă atât unele subiecte, dar cititorul mai și gândește.
Pesemne soarele era mai îngăduitor în interbelic, apăreau și astfel de romane. Nu apăruseră încă titanii de azi ai literaturii române, cu sumedenii de opere aplaudate la comandă. Acești monștri acri ai literaturii noastre! Care umplu librăriile, iar noi ne umplem de scârbă pentru că din atâtea tipărituri nu găsești mai nimic atractiv. Asta se cere! Auzi peste tot. Măi, măi, măi! Cine cere, că librariile-s goale?

Abordarea erotismului supăra, iar, critica - există aici un personaj rătăcit și inedit. Dar romanele de după (... și plus), de-a dreptul sexy, xx, ori cum le mai spune, nu mai supără? Nu! Sunt bune, în stil occidental curat. Prospătură! Aș, noi relicve occidentale de prin anii '70!

Ce se întâmplă prin roman? Nepotul vine la București pentru a face carieră, în casa coanei 'C', proaspăt văduvă. După doliu, ea pune ochii pe el.
În situația lui, tânărul zburătăcește de colo, colo, după modelul despărțire de tot și de toate.
Ea este o femeie trecută de 50 de ani, care își tot caută iubiți, amanți. Iubiții dnei Caliopi, ah! Unu și unu!
E un roman de exploatare erotică, erotismul, în general și în particular.
Interesant personaj "este" și... cele două Margarete, un personaj dual: Marga, personajul despre care nu ai a spune cine știe ce, deși se scrie mult despre acest tip de femei, și Margareta, aceeași ființă, despre care se scrie puțin, dar despre care sunt multe de spus.

Dacă păcătuiește, romanul păcătuiește prin faptul că are metafore prea frumoase pentru tipul acesta de roman.
Este un roman frumos, despre frumusețea tinereții, are umor, e și biografic, se găsesc lucruri importante, descrieri bucureștene, e și de moravuri, totodată, cu plăcute instantanee bucureștene interbelice.
Poate de asta nici n-a avut succes la publicul larg, pentru că vorbește despre Bucureștiul de altă dată, iar acest public este interesat de Bucureștiul de data asta, căci acum 'traieste', în eroarea lui.

Dacă ai răbdare, eu cred că ai ce citi acolo.
Are multe chițibușuri. Uite, o treabă din roman pe care v-o deconspir: zice, în interbelic, despre un personaj, bineînțeles, în sens ironic, că și-a făcut cultură la cinematograful vorbit. Ce se mai întorc timpurile! (să știi că T. Mușatescu o fi fost vizionar!)

Criticii cred că nu-i place romanul și pentru că, la un moment dat, aproape pe o pagină, autorul se ia de ea.
Să nu înțelegeți greșit, eu nu sunt contra ei, Critica își face treaba ei, așa cum trebuie/cum știe, eu nu fac critică, însă am impresia că romanul este mai aspru criticat decât trebuie. Față de, în general, critica de azi, prea blândă, de ne trezim cu capodopere pe bandă, în fiecare zi!

Trebuie cunoscute și aspectele expuse în acest roman, sunt folositoare, păstrând atitudinea morală, iar dacă e să citești chestii din astea, măcar să fie scrise de un autor care se pricepe la scris.

Pe mine, acest roman m-a surprins, nu mă așteptam să găsesc așa ceva, mă așteptam să fie altfel, dar îmi place și așa. Poate și pe Critică a surprins-o.
E o carte despre care se amintește, dar trece ca o lectură tacită.
N-am să spun că romanul e ca un vulcan în care clocotește un amalgam de lucruri, e ca un cazan de țuică în care clocotește boasca, boasca interbelică bucureșteană.

Să ne mai întoarcem puțin la conținutul lui. Spre sfârșitul romanului, filozoficale și omoricale (asupra personajelor), autorul suprima personaje pe măsură ce se împuținează paginile rămase din carte, cele avute la dispoziție. Așa e la 'Mica publicitate', autorul trebuie să se încadreze în spațiul alocat.
Găsim personaje cu eșec și semieșec, sunt eșecuri, e_jeguri, semi-reușite, mici reușite, ca sumă, e tot ce trebuie pe acolo.

Romanul e o încercare de demonstrație, o provocare (pe o temă veșnic discutată - subiectul unui roman), o reușită, în unele aspecte, o confirmare, în altele (sau a reușit să confirme că ceea ce se știa dinainte rămâne valabil).

Mai e o chestie, locul unde este pusă partea de critică (înainte sau după roman), aici, după roman, în Postfață. Asta, într-un fel, spune pentru cine este romanul (are încredere în cititor, te lasă să-ți faci părerea proprie, nu să urmezi un șablon stabilit de la început).

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 1 an
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Repostare - subiect din Anul Ștersurii

În timpurile aceste, şi la bogăţia spirituală e la fel ca la bogăţia materială, unii sunt prea bogaţi, alţii sunt prea săraci, nu au cum să aibă o legătură între ei.
Mai mult, intermediarii, nici ei un număr substanţial, sunt consideraţi bogaţi de către săraci şi săraci de către bogaţi, deci, nu sunt agreaţi de extreme.

În plus, există o nebunie a celor două tabere de a se arunca acolo unde nu le e locul, fireşte, fără folos, unii râvnind prea sus, alţii prea jos, mergând pe contrasensul drumului lor de urmat în mod obişnuit, din râvnă sau numai de "amorul artei", după caz.
În aceste condiţii, e greu de stabilit un curent între cele două grupări aflate la poli, chiar dacă diferenţa de potenţial dintre ele este imensă. Culmea fizicii, nu?

Au uitat de educaţiune, înlocuind-o cu înfumurare, printre altele.
În aceste condiţii, de fiecare dată, aşa cum se ştie de veacuri, se face cale întoarsă şi se pleacă de la bază.
Una dintre ele, cu multe ipoteze revigorante, e piesa următoare, tocmai de aceea adusă în discuţie.
Era cât pe ce să uit. Dar nu uit! Pentru curioşi, poate va întrebaţi, eu în ce categorie sunt? În nici una, eu sunt într-a patra, nu ultima, că mai sunt şi alte categorii. Stau deoparte şi vorbesc, scriu, chibiţez despre ei. De ce? Pentru că-mi place! Vai, vai, vai, da' ce-mi mai place!

Normal că, după ce pinguini de circ au strigat atâţia ani "jos cultura!", a urmat cultura de jos. Şi s-a început cu spanac, mult spanac, ca să se întărească, ceapă verde, că e bună la somn, iar asta nu e o comedie de situaţie, e o situaţie de comedie.
Mai are rost să vorbim despre morală în aceste timpuri?
Unii spun că da, alţii spun că nu. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă doare la bască!

Stimaţi matadori şi stimate matadoare! (În Europa se sprijină egalitatea dintre sexe!)

Deşi ultima traducere în româneşte a lucrării pe care doresc să v-o prezint a fost făcută de Daniil Skavinski, la 1840, ce a fost şi prima, de altfel, despre piesă încă se mai ştia şi în prima jumătate a secolului xx, după care a fost trecută în tăcere. Până astăzi, în secolul xx1, denumit şi XXX de unii autori, când piesa se trece în vorbire, datorită valorii ei, ce nu merită nicicum să fie pierdută, mai ales în aceste condiţii.

După câteva zeci de ani de căutări, din fericire, am găsit-o în franceză, iar deunăzi, în romană. O mare bucurie! Vă destăinuiesc că o aveam în vedere de vreo 25 de ani. Pare de necrezut, dar e cât se poate de adevărat. Nu trebuie să mă credeţi, oricum lucrurile s-au întâmplat aşa.
Am putea spune că piesa are un comportament de cometă, perioada de revenire cam de 150 de ani.

O dată cu găsirea piesei pe net, pe situl unei biblioteci, BCU Iaşi, de la asta mi-a venit o idee. Să căutăm toţi prin bibliotecile din provincie pe care le ştim, căci cine ştie ce se găseşte (la liber)!
Poate vine unul şi spune: ba, la biblioteca din Alexandria se găseşte numai miros de fum şi de papirusuri arse! (nu papiroase sau prelungirea lor, unghiile).
Tot e bun, ştii pe ce te bazezi, deci, acolo, situaţia-i cam neagră, carbonizată! Şi trecem mai departe!

Nu am avut răbdarea de a transcrie întreaga introducere semnată de C. Negruțți (în care se vorbeşte despre traducător, mai mult de 20 pagini). În fişierul de mai jos am redat doar câteva rânduri finale, şi ele, câteva dintre cele semnificative.
Dacă veţi avea plăcerea de a citi rândurile pe care le-a scris C. Negruțți în introducere, veţi rămâne marcaţi.

A trebuit să avem şi o revoluţie (pentru fiecare în parte, înseamnă mişcarea pe care o facem în jurul casei) ca să înţelegem şi să se confirme, în doctrina românească, semnificaţia vorbelor pe care ni le spuneau profesorii în şcoală, mă refer la aşa numita "spuma clasei". Se ştie, spuma se aruncă întotdeauna, într-un fel sau altul.

Prefaţa e o povestire extraordinară, simpatică, dar şi tragică, scrisă cu sentiment, despre viaţă şi lucrările traducătorului şi poetului [trebuie spus că poetul e subliniat (trecut la cei buni) de două personalităţi ale literaturii noastre, Negruțți şi Eminescu (ce îl amintesc în poeziile lor), iar dacă e aşa, se poate garanta că înseamnă ceva]. Poetul a fost prieten al lui C. Negruțți.

Sunt expuse versuri comentate de C. Negruțți, mai exact o biografie în care inserează versuri foarte frumoase, cu mare pondere umoristică, din poezia Călătoria dumnealui hatmanul Costandin Paladi la feredeile Borsăcului (1828), în limbaj actual, la Băi, la Borsec.
Părţi găsiţi aici, ca exemplificare: ... Borsecului
E indicat de citit, dacă se poate, şi introducerea cu comentariile lui Negruțți, foarte la obiect, interesante, unde se explica situaţia literaturii, importanta poetului, cum erau privite nişte aspecte, imperfecţiuni în anumite locuri, pe care, mai târziu, un poet nu le-ar fi acceptat, dar frumuseţea limbii, geniul poetului, unele versuri sublime, toate sunt subliniate de Negruțți.

Câteva cuvinte se cuvin însă şi despre autorul francez.
Pe scurt, acesta a avut o viaţă trepidantă. Capturat de piraţi în Mediterană, vândut ca sclav în Istanbul, răscumpărat de familie, ajunge în nord, la danezi.
După atâtea drumuri şi peripeţii se întoarce acasă şi se apucă de scris.
La câte drumuri făcuse, îl dureau picioarele, nu mai avea chef de mers.
A spus din start, băga-mi-aş picioarele în papuci şi s-a apucat de scris. Păi, ce era să facă? Dacă tot stătea pe loc! Doar nu era să stea degeaba pe scaun! Şi a scris, bă, băiete! Bine de tot!

Dar nu neapărat a scris cărţi de călătorie, de aventură sau poliţiste din Orient... expres! A scris meditaţii despre fiinţa omenească într-o manieră clasică, devenind clasic, după cum aveau să-l denumească mai târziu cei care se ocupă cu numirile de acest fel.
Piesa nu se afla printre cele uzual amintite ca opere de prim rang ale autorului, nu pentru că n-ar fi, ci pentru că atât ştie internetul până în acest moment.
Ea se numeşte Democrit, scrisă de Regnard.

Câteva cuvinte despre piesă, de asemenea, sunt obligatorii.
Democrit e cel cu atomul, va mai amintiţi din şcoala generală.
Tales, un ţăran, nu e vorba de cel cunoscut de la matematică, asta nu ştia nici o buche de geometrie, dar era om bun.
Nici Strabon, alt personaj, nu vă faceţi iluzii că e cunoscutul istoric, departe de el, e un oportunist.
În Strabon se cuprind toate esenţele omului de rând.
Cleanta vorbeşte de rupe rândurile, îmi face impresia că e strămoaşa ăstora care vorbesc la telefon.

Democrit era în vârstă, dar se pare că filosofia l-a ţinut verde şi ardea de dorinţă, fapt ultim pe care Strabon i-l reproşează, fiind contracandidat al aceleiaşi mâini de damă. Pe atunci nu se putea, ca astăzi, în văzul şi ştiinţa tuturor, fiecare să-şi ia câte o mână.
Pe vremea aceea, nici ei nu erau sfinţi, de altfel se specifică în piesă despre noţiunea "din flori", cunoscută şi foarte răspândită în antichitatea grecească.

Democrit, reamintesc, ţinut verde de filosofie, îşi împărţea în taină simţămintele, cu dificultate, nu sonor, precum filosofiile. Ulterior apar patru jumătăţi, trei masculine şi una feminină. Cu atât mai mult se complică lucrurile în piesă!
La urma urmei, de unde să fie atâtea frumuseţi în pustii, acolo unde se izolaseră filosofii? În piesă mai sunt acţiuni care se petrec şi la pădure. Să zicem, la pădure, da, găseşti multe frumuseţi! În pădure găseşti tampoane, prezervative, uneori articole de lenjerie intimă, câteodată găseşti chiar pădure, în cazul nostru, dar în deşert, nu! De aceea era 3 la una! Chestie de chimie, valenta +3!

Şi cum e o întâmplare destul de recentă, de câteva săptămâni, pot spune că e cadoul meu de Sărbători. Înseamnă mult, pentru mine! Asta mai înseamnă şi că am fost cuminte, am mâncat tot din farfurie - de-ar mai fi fost! -, mi-am băut vinul, am scăpat de el, pe moment.
Acuma, nu cred că vă închipuiţi că aş fi ultimul imberb, dar dacă asta e o piesă scrisă la 1700 spre a se prezenta publicului, asta spune clar despre regresul maselor în ultimii 300 de ani, cu toate perierile care li se aduc astăzi.
Dacă după 300 de ani se cer numai cururi goale şi bancuri deşuchiate, răsuflate, etc, pe scenă, asta e dovada clară a ceea ce susţin. Şi, atunci, de unde trai ferice? Şi totuşi se miră! (că azi îl vedem şi nu e)

E o comedie. Datorită percepţiei actuale, ar putea fi înţeles greşit termenul.
Lasă-mă, bă, cu de astea: ceru-albastru, cer senin, parcă-i apa din bazin! Nu, tată, să-i vezi pe aia care discută de nemurire până mor! Aia treabă! Ar putea spune cineva.
La clasici, comedia e cu totul altceva, mai ales în acele timpuri.
Numai că, dacă alegeţi acest gen, îmbinaţi plăcutul cu utilul! E necesară o atenţionare:

Nu vă urcaţi niciodată în maşina unui istoric! Ăştia niciodată nu se uită în faţă, pe unde merg, decât în oglinda retrovizoare!
E o comedie, da. Acuma, fiecare le categoriseşte cum vrea. Că ăştia numesc comedie orice nu se termină cu un topor în cap, sau care, deşi lovind ţeasta, nu a ajuns la obiectivul final, şi e un lucru îmbucurător, asta e cu totul altceva!

Închei cu câteva cuvinte ale criticului (francez), care a criticarisit această piesă: piesa lui Regnard, o comedie extravagantă şi spirituală.
Iar acum deschei cu câteva cuvinte de-ale mele:
Pentru curioşi, o transliteraţie, speram, cât mai curând, din ce în ce mai completă. Na-ţi-o bună, că am ajuns şi un fel de Transliterator sau Transcriitor, cum s-ar zice mai bine, în popor.

În acelaşi sens cum zice autorul într-un vers, încă se mai poate râde astăzi (de ceea ce se întâmplă în piesă.
În patima asta a simţirii bune, m-am apucat să transcriu şi această operă literară.
Poate mai sunt şi alţii care vor să vadă ce limbă frumoasă avem, căci ea nu e frumoasă când îţi pune profesorul, la scoală, calificativ rău, ci atunci când îi studiezi singur dedesubturile şi comorile. Abia atunci vezi cât e de frumoasă!

O limbă destul de arhaică, era în construcţie, dar frumoasă, şi, poate, în multe locuri, surprinzător de actuală, adică zdrobitor de asemănătoare cu cea de azi. Vorbesc de româna adevărată, nu cea englezită.
Unele versuri sunt încântătoare, extrem de reuşite.
Modificările la transcriere, toate, nu ajung la unu la sută. O să vă dezvălui scopul lor. Unele cuvinte le-am lăsat aşa cum se scriau pentru a se observa, cu ocazia asta, şi de unde vin ele, nu să fie memorate pe de rost, care te îndepărtează de plăcerea cunoaşterii limbii române (şi nu numai).

A fost scrisă în română, numai că e un mic inconvenient, asta a fost scrisă cu litere cilindrice, ă... chirilice!
Am schimbat foarte puțin, mai ales la început, ca să fie mai ușor de citit. Dar, cu cât se înainta în piesă, pe măsură ce ochiul se obișnuiește cu stilul de scris, pe nesimţite sau din nesimțire, am lăsat așa, ca în original.

Doar cei care ştiu literele ruseşti, chirilice, aşa se scria atunci (o perioadă de tranziţie care a durat tot 30 de ani), o pot parcurge în original. De aceea e transcrisă.
De data asta mi se pare că am scris mai mult. Pauză de reclamă!
Renunţând la telefon, vă puteţi reface viaţa (şi a altora, că nu sunteţi singur pe planetă!
Jean Francois Regnard - Democrit
Lectură plăcută!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 9 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Repostare - subiect din Anul Ștersurii

Aşa cum spuneam în vară, mergem, e drept, cu întârziere, în Rusia, unde e olecuţă mai rece, cum ne propusesem. Şi o să vedeţi că e bine şi acum, căci are legătură cu ce va urma, adică se potriveşte întru totul şi în acest sezon.
Nu prea am vorbit despre literatura rusă, deşi sunt multe cărţi ruseşti de faimă.

Nu ne oprim, de această dată, la "Suflete moarte", deşi îmi place să amintesc de ea cu fiecare ocazie - bine că autorul ei a scris-o atunci, astăzi nu ar mai fi scris-o, decepţionat că sunt mult mai multe suflețele de acest gen decât pe vremea lui, când erau destui oameni vrednici, care doreau să facă treaba.
Azi sunt multe cărţi de formă, nu numai artistic vorbind (poate că azi scriu cărţi aceste suflețele)!

Intenţia mea este să vorbesc despre TOLSTOI, Lev Nicolaevici Tolstoi.
Deşi, lucru aproape obişnuit, doream să vorbesc despre un alt scriitor, am considerat că e mai potrivit să amintesc despre scriitorul rus, imens, cunoscut pentru alte opere, pe bună dreptate, însă şi acestea la care mă voi referi sunt vii, oportune (necesare), deşi mai puţin cunoscute.

Poate în această perioadă trebuia să vorbesc despre scrieri că: "Din ce trăiesc oamenii", "De cât pământ are nevoie un om?", "Cele trei întrebări", dar las să le descopere fiecare cititor în parte.
Personalitate mare, romane mari, nu detaliem prea mult! Printre cele mai importante scrieri se afla romanul "Război și pace" (are lucruri care trebuie ştiute). Or fi multe teze de doctorat pe tema asta!

Ah, cine nu își dorește să aibă o Nataşă a sa (care te bate la skanderbeg, iar la băuturică te băga sub masă, o Nataşă cu pielea de pe palmă aspră ca o cărămidă!
Nu dezvoltăm discuția despre acest roman, pentru că nu despre el ne ocupăm acum. Totuși, dacă l-am amintit, măcar o sinteză. Ce a vrut să spună Tolstoi în romanul său? Pe scurt: lasă-mă-n pace cu războiul!

Noi ne îndreptăm atenţia spre o altă carte, în care este vorba despre om, mare şi mic, deopotrivă.
Pe strada BPT, la numărul 65 găsim volumul său de povestiri grupate sub titlul "După bal", altfel spus, o serie de ajunsuri, reamintesc, un volum cu o mare densitate de traducători cunoscuţi.

Tolstoi este un titan al literaturii, dar şi un scriitor controversat, după cum ne expune în primele pagini ale cărţii un alt controversat, de-al nostru, M. Sadoveanu. Scriitorului rus i se împută, în general, după cum aflăm, că e prea religios. Dar cum să nu fi fost, dacă tot ce a făcut vine de la Domnul, iar el asta a simţit?

Şi dacă tot vorbim despre literatura slavă, trebuie să ştiţi că la polul opus se afla literatura sclavă, pupincuristică, adicătelea, hazardantă, care s-ar putea înscrie foarte bine ca subramură în genul picaresc!
Mai e de spus încă un mic amănunt. Când începi să scrii despre astfel de cărţi te întrebi: câţi crezi că vor citi aşa ceva? Ştiu. Nu mă miră, nu mă impresionează, nu mă derutează.

În definitiv, în general, lumii ăsteia nu i-a plăcut niciodată cititul. Întâi, nu ştia să citească, apoi nu a avut condiţii, pe urmă a avut şi tot n-a citit. Civilizaţia nu a avut-o la pateu (citeala de carte)! Măcar acum are alibi, ce se scrie, în general, nu merită osteneala.

Şi, apoi, cum să citească aşa ceva într-o epocă în care avem atâtea cărţi premiate? E şi normal! Un premiu e mai incitant. Mai ales că, acum, premiile se dau ex sexo, pardon, ex aequo.
N-au luat toate creaţiile clasice la un loc câte premii s-au dat în ultimul deceniu (sau diplome sau atestate sau certificate sau librete sau brevete...)!

Acum, ce să-i faci? Cum zice ardeleanu': puşca şi cureaua lată, ce bărbaţi citeau odată! O concluzie dură - citeşte azi, ca să nu fii prostălăul de mâine!
Într-o lume cu atâtea tentații, astăzi de ce ar mai citi cineva Tolstoi, când o manea SF, Inimioara mea bate pentru tine, wireless probabil, îți oferă tot ce ai nevoie și, mai ales, la nevoie?
Da, cine mai citeşte Tolstoi astăzi, când distopia e aşa de aproape, aşa de prezenţa, aşa de tentantă!

Ar putea fi un eseu despre ea, dar nu vreau să deviez discuţia noastră, aşa că voi folosi un termen tot din rugby, nu literar, dacă aşa v-aţi închipuit că este precedentul. Cu o lovitură de picior sau cu o transformare, mă depărtez de ea, căci eu nu sunt un papionist care scrie eseuri, mai ales goale. În fapt şi pe scurt, distopia este (precizez, numai în opinia mea) subţirică, dar astăzi ăsta e modelul preferat, aţă, nu-i aşa? Cât mai subţirică să fie, fără forme! În schimb, Tolstoi este hrană spirituală cu tendinţă de nemurire (fuga de răspundere este un articol foarte căutat, dealtfel).

Interesant este ce ar fi scris marele autor dacă trăia pe vremea lui Lenin, asta aşa, ca să amintesc neliniştile omului din aceste timpuri.
Dar ce-ar fi fost dacă Mozart ar fi trăit pe vremea mult pomenitului Hitler? Dar ce-ar fi fost dacă E. Ceauşescu ar fi fost extraterestră? (s-ar explica multe) Sau dacă noi am fi trăit pe vremea dacilor? Sau dacă pe Ceauşescu îl chema Paris? Am fi pus-o de o Scorniciadă (avea cine să o scrie).
Iată, o serie de întrebări de un civism exagerat, dovadă a preocupării imense a omului pentru societatea în care trăieşte.

Dar... toate sunt la locul lor, ducem o viaţă lipsită de lipsa grijilor...
Bineînţeles, privim cu maturitate problemele, dar doar le privim, trebuie specificat asta, nu le analizăm, nu ne gândim deloc la ele, dar, e drept, le privim cu maturitate, cu... senectute sau copilărie (mă scuzaţi că intervin peste mine, nu e pleonasm).
Îmi place mai mult clasicul, nu ştiu de ce, nici n-am întrebat.

De ce mai sunt preferate clasicele? Scrisurile de astăzi nu mai sunt literatură, ci o compunere de tip temă pentru acasă: copii, până la premiile de anul viitor să faceţi următoarea compunere...! Deci, scrieri care nu folosesc cu adevărat cititorului, ci numai unui grup restrâns de persoane care au interese şi nici măcar nu citesc aceste măgarii (pe scurt, o altă poluare, luate la general).

De fapt, este grav pentru că nu exista alternativă pentru aşteptările oamenilor de azi. Şi nici în alte domenii. Astăzi, întreaga muzică uşoară românească a murit, de exemplu.
O bătrână într-o gară n-a-ntrebat o feţişoară, nu mai are interes, căci deţine GPS şi nimereşte singura Târgoviştea, deci, nu mai au sens cântecele acestea, iar într-un Bemve x2+3x+2 nu mai poţi asculta aşa ceva.

Poate vă întrebați ce caută lucrul ăsta în ceea ce discutăm. Și eu mă întreb! Haideți, pentru moment, să nu ne mai întrebăm și să mergem mai departe.
Eu nu zic că ăștia nu-s europeni, dar la cât sunt de aerieni, nu arieni, aerieni, cred că sunt de pe Europa, satelitul lui Jupiter.
Și mai e o treabă, nu știu de ce toți aerienii ăștia nu fac o școală de aviație!

Tocmai de aceea, în epoca asta avansată, de su-justice for all, propun această carte.
E lucru îndreptăţit. Ce să mai citeşti, despre ce să mai vorbeşti în timpurile astea? Spuneţi şi voi!
Când i-am zis unuia de Calderon de la Barca, credea că e vreun fotbalist de la CF Barcelona.
Capra cu trei iezi nu mai e bună! I se reproşează caprei că nu a învăţat sau nu a ţinut cont de îndemnul pompierilor: nu vă jucaţi cu focul!

Într-o lume cu atâţia histrioni, trebuie ceva bun, ca să iasă romanul din catabază, vorba lu' Lu (cian Blaga), ăla nu prea cunoscut, pentru că omul de rând n-a văzut prea des bancnota de 200, adică s-o ia romanul la sănătoasa pe anabază, odată pentru totdeauna, să termine odată prosteala asta cu "cata" şi să înceapă "ana".
Voi, acum, ce vreţi, să vă adaptaţi după filosofii sau ăştia să facă filosofii după cum sunteţi voi de-adevăratelea?

N-o să scriu aici despre toate povestirile din cuprinsul cărţii amintite.
Nobleţea te obligă, cenzura te obligă, deci, până la urmă, şi cenzura e ceva nobil!
Povestirea de deschidere, intitulata providenţial... "Tăierea pădurii" te face, numai prin titlul ei, dintr-o dată, curios (şi te umple de căldură.

Aprecierea în ce priveşte tăierea pădurii, bine-înţeles, este o chestie subiectivă, dar trebuie să recunoaştem că, în acelaşi timp, este la fel de obiectivă. Permiteţi-mi să fac aici o mică paranteză (bănuiesc că e prima), necesară aş zice. Ce înseamnă obiectivitatea? Obiectivitatea este o mărime fizică direct proporţională cu experienţa şi invers proporţională cu pătratul capului.

Se vor mai tăia copaci, nu zice nimeni, doar nu ai să cânţi la chitară de PFL, material din care erau confecţionate băncile de şcoală!
Şi cartea electronică, părerea mea, care acum este în ascensiune, ca orice invenţie, are o perioadă de avânt, o culme şi una de decădere, bazată pe repulsia corpului omenesc faţă de ceea ce nu este natural, adică faţă de artificial.

Aici e bine de reamintit chiar şi discuţia despre chiloţi, foarte importanţi în viaţa omului, dacă-i ai sau dacă nu-i ai pe tine. De sunt din plastic, te încing, cunoaşteţi senzaţia, şi dacă mai ai norocul să iei şi un puricuț înăuntrul lor şi să te afli şi într-o piaţă aglomerată, atunci e un adevărat fiasco!
Şi încă o treabă la standul de chiloţi: cum, de o vreme, ăştia tot vând articole cu omul păianjen, nu vă mai luaţi chiloţi cu plasă de păianjen imprimată pe ei, femeile ar putea să tragă concluzii pripite, să-şi formeze idei total greşite despre posesor.

În realitate trebuie mai multă precauţie în ce priveşte natura.
În 100 de ani s-au tocat toate rezervele de petrol ale planetei, numai în 100 de ani! Ori 100 ani, la scara istoriei, e un nimic. Nu mai reamintesc omul, e destul să amintesc efectele.
Aşa şi cu pădurile despre care vorbeşte autorul în prima povestire, o să vedeţi.

Ca să vă bag în temă, în atmosfera pădurii, am confecţionat iute o poantă ruptă din realitatea contemporană.
Un ins din garda pădurii țipă cu o voce ce îngrozește:
- Stai, cine-i acolo?
- Tăietorul de păduri!
- Bine, totuşi, să ai grijă cu fumatul! Poate dăuna grav sănătăţii!
Împăcat cu el, liniştit, gardianul a plecat aşa cum a venit, împiedicându-se des de buştenii doborâţi, pentru că până la acea oră din noapte fuseseră tăiaţi mulţi copaci.

Uite aşa se duce pe apa sâmbetei realismul magic al pădurilor noastre! N-o să mai aibă nimfele pădurii pe unde să zburde în soare, alea care zburdă în soare, şi vor pleca în alte părţi.
Însă Rusia are pădure vastă. De fapt, ea este numită plămânul planetei. Nu ştiu care anume, dar cred că stângul, după orientarea lor (dreptul o fi Brazilia, cu tot Amazonul, căci dacă eşti numai într-un plămân, cum susţin respectivii cu această afirmaţie, cam dai rateuri cu respiraţia).
Da, la pădure e bine, răcoare, frumos. Aşa şi în pădurea lui Tolstoi, verde frumos, cirip, cirip! Dar asta până când? Până iarna, când au venit tăietorii de lemne.

Deşi este de întindere scurtă, povestirea este foarte detaliată. A, nu expune că se apucă toporul cu ambele mâini şi, ţinut strâns în acest fel, se chiteşte locul unde se doreşte lovitura, după care se îndepărtează toporul de copac cu o mişcare înceată pe o traiectorie imaginară circulară, socotită ideală de utilizatorul toporului, după experienţa sa, o curbă de raza egală cu lungimea mâinilor plus a cozii toporului (aflate în prelungire), până în punctul cel mai îndepărtat posibil de copac, astfel încât tăietorul nici să nu scape toporul din mâini, moment în care privirea tăietorului e întoarsă în spatele său, în lungul toporului, fixată pe tăiş, după care, calculat şi cu forţa, etc, nu, nici chiar aşa! Sunt detalii de viaţă, ale vremurilor, învăţături...

Nu pot să spun că-i bună, pentru că-i foarte bună această povestire.
E povestea unui iuncher, nobil tânăr decăzut pe panta armatei, locţiitor de comandant de baterie. Cei care nu au făcut armata înţeleg că este vorba despre o baterie de artilerie.
Aici apare o întrebare: este acest locţiitor însuşi autorul? Şi a doua întrebare, imediată: dacă nu este autorul, care e problema?
Îi lăsăm, pe cei ce vor, să mediteze la aceste lucruri. Pot începe din introducere, unde găsesc detalii de ajutor.

În plus, povestirea vorbeşte despre oameni care nu sunt la locul lor şi care simt asta, dar şi despre ce povestesc ei, cum explică ei situaţia (amuzant, trebuie să vă zic). Tot în această povestire aflăm ce se afla în sufletul şi în spatele bravadei unei persoane prefăcute (descris tot amuzant).
Chiar şi comportamentul ostaşilor sub foc de arme are aceeaşi nuanţă (tăietorii de lemne, care dădeau mai repede din mâna între două proiectile inamice).

Deşi tragice, episoadele povestite conţin câte ceva ca să zâmbiţi.
Cantitatea de război e mai mare decât cea de lemne tăiate. Totuşi, după tăiere, în pădure s-a făcut o curăţenie, de era de nerecunoscut terenul, cum ne explică autorul. Expediţia militară după lemne, sub foc (de arme) tătar, a fost o reuşită, cu mici pierderi.
Într-un alt plan, se prezintă Rusia cu obiceiuri, nu cu politică, cum e armata şi la ce se foloseşte.

Interesant este cum descrie structura ei, a soldaţilor, împărţită în trei categorii distincte. Aş vrea să vedeţi în asta o armată de oameni, ăsta e dedesubtul, căci eu n-am văzut căprar nobil!
E bună oricând povestea asta, aşa este clasicul. În concluzie, este o descriere plină de fier, precisă, cu culoare, din viață, conform Lev (el) Tolstoi, chiar amuzantă în unele caracteristici.

Sunt descrise pe rând stări sufleteşti, traiul de ofiţer, ni se prezintă oameni de calitate, oameni de defect, povesti înflorite spuse seara la foc, în aşteptare, luate în râs, altele adevărate, se fac dezvăluiri despre cum se alimentează moralul, dar şi destăinuiri - recunoaşterea unor însuşiri neonorante şi slăbiciunea persoanei eşuate în tentativa de a depăşi starea, declarând că nici nu e interesată de aşa ceva. Se acordă atenţie şi omului de rând, cu sărăcia lui, caracterul său - vezi situaţia cu plecarea în concediu după ani de război (se socoteşte o gură în plus la masă, într-o familie chinuită şi aşa, aşadar renunţa la a pleca acasă în concediu) şi credinţa sa.
Sper că aceste detalii să nu fi reuşit să vă convingă şi să vă facă să puneţi mâna pe carte pentru a vă edifica precis ce e acolo.

Să trecem acum la a doua povestire de care vreau să amintesc aici. Încă un amănunt înainte de a începe. Între momentele în care au fost scrise prima şi ultima povestire ale cărţii e o distanţă de aproape 50 de ani.
E o vreme când umbli după fete, după baluri, după multe idealuri, cum ar spune ăla din mine.
Şi o vreme când scrii despre ele. În general, aşa se practică (nu e cazul ăsta), după 50 de ani, pentru a nu leza cu nimic persoanele despre care se scrie şi pentru a nu prezenta leziuni externe cel care scrie.

Povestirile nu au fost alese întâmplător, ci foarte întâmplător. Foarte întâmplarea a făcut ca prima să fie despre un destin comun, a doua despre unul personal.
Literatura-i una, şi viaţa-i alta, ca, de exemplu, "după bal".
Privită după canoanele populare cele mai recente, "După bal" este o povestire mică şi condensată, deci convenabilă.

În afară de explicaţia, realmente 3D, vizualizezi perfect ceea ce se spune, cu privire la cum decurge un bal, putem observa mici înţepături asupra împărăţiei, diferenţa între generaţii, dar diferenţa între ele la aceeaşi vârstă, nu cum se bălmăjeşte în mod obişnuit. Explicit, diferenţa privitor la cum văd dragostea, conduita lor şi multe altele necesare în societate.
Are şi povestirea asta miros de armată, dar cumva în alţi termeni.

Înţelegând greşit sensul unei discuţii, personajul principal îşi argumentează închipuirea printr-o poveste despre o întâmplare care i-a schimbat cursul vieţii, el fiind convins de alternativa sa (mediul şi neinfluiența lui asupra devenirii unui om).
Sunt mai multe macaroane care rămân de rumegat pe acolo. Poftă bună!

Cea te-a treia şi ultima povestire din acest medalion cu trei fețe, posibil cilindric, diferită de celelalte ca stil, deşi ascunde în rândurile sale o mare gravitate, situaţia iobagilor şi dedesubturi privind modul cum se mişcă treburile în societate, nu departe de cele de astăzi, este cea mai simpatică.

Se numeşte Policușca. Poate, o parte dintre voi, cunoscători de rusă, nu vor fi de acord că am scris numele cu c şi nu cu k. În primul rând, da, acesta este un nume de persoană, dacă gândul va duce la altceva. Cât despre scrierea lui, în rusă, litera c este k. Ruşii nu au c şi k, aşa cum e în romană. La ei, c este literă s de la noi. În scrisoarea mea, eu scriu cu litere româneşti, folosesc litera românească c. Astfel că nume precum Katia, Kostel, Korkoduș, ar trebui scrise cu c românesc. Aşa şi cu Policușca! Klar?

Povestirea, desfăşurată pe o moşie, cu boieroaica, logofăt pe moşie şi tot tacâmul, se învârte în jurul unui iobag, puşlamaua de Policușca, ameninţat de logofăt cu recrutarea în armată. Din fericire, argatul are sprijinul boieroaicei. Stăpâna îi acorda încredere, pe el îşi exersa ea calităţile de modelator de oameni.

Dar Policușca are tupeu, ştie că e de ajuns să fie convingător, contează aparenţele în faţa oamenilor, este foarte tacticos, de exemplu, ca vindecător de cai. Deşi nu ştie nimic despre asta, pare că ştie, mai exact, a se citi, omoară caii altora. Culmea e că majoritatea îl considera chiar priceput la cai, dându-şi animalele bucuroşi pe mâna lui.
Iar acest tip de om iese la iveală cu prilejul unei incorporări.

Ţara se afla în cumpănă. Împărăţia trimitea ordine stricte. Gâlceava, în sat, se pornise deoarece obştea trebuia să trimită, ca fiecare obşte, dealtfel, recruţi la război, şi, deci, trebuia să aleagă persoanele, deoarece boieroaica se spălase pe mâini, nevrând să desemneze ea cine pleacă, şi aşa existau tensiuni în sat.
Capul fiecărei familii a celor vizaţi să fie trimişi pe front, în adunări publice, folosea tot felul de argumente pentru a evita catastrofa - să plece cineva de-al lui, inclusiv scoţând la iveală fapte reprobabile ale celorlalţi "candidaţi".

Se învrăjbise lumea, apar grupuri de simpatie pentru unii sau alţii. Apare chiar şi vrajba intre neamuri, neamurile între ele se luptă! Asta, pe fondul sărăciei! Sunt pasaje unde sărăcia e descrisă în amănunt, faţa ei cruntă.
În mai multe personaje se întâlneşte tipul de oameni mărunţi care vor să treacă drept cinstiţi în faţa celorlalţi, care îşi iau o faţă de om smerit, dar faptele lor, făcute pe din dos, arata contrariul.

Aşadar, obştea vrea să-l trimită pe altul, dar logofătul vrea să-l scape şi să-l trimită pe Policușca în loc, care, aşa cum ştiţi deja, era sprijinit de boieroaică. Conflictul şahistic dintre boieroaică şi logofăt (suntem la ruşi, nu?) este foarte animat. Ultimul cuvânt îl are boieroaica, care mai face o demonstraţie.
Policușca ţinteşte reabilitarea, are ocazia.
A avut ocazia, dar, pe neaşteptate, a intervenit prostia omenească.

Nu e nici un secret, a murit, pentru că fără sacrificiu nu e o operă bună, sucombarea fiind adusă în discuţie ca prilej de a vedea comportamentul şi zicerile omului de rând în faţa morţii, ambele de o prostie demnă de a fi relatată. Ca la orice valoare, trebuie văzută semnificaţia actului - se mai pune întrebarea, sacrificiul lui a fost în zadar sau degeaba? Ceva complex sau simplă prostie?

Prostia se manifestă la mai multe persoane şi în mai multe cazuri dintre care amintesc unul, că banii nu aduc fericirea, şi oricum, dacă aveau răbdare, problema se rezolva şi toată lumea ar fi fost mulţumită.
Deşi e tragic, e comic, pentru că intră aici în scenă sau evenimentul este în strânsă legătură cu prostia omenească.

Îmbucurător este faptul că aceşti oameni văd, disting mai bine semnele Domnului. E o lectură savuroasă.
Ce să vă mai zic? Adresa v-am dat-o, taxiul l-am chemat, drum bun şi spor la citit!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 9 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Repostare - subiect din Anul Ștersurii

Dacă e perioada de Crăciun, linişte, ce să facem? Citim o carte umoristică, este un răspuns posibil!
Toată lumea din ţara noastră se întreabă ce se întâmplă, de ce nu este bine, de ce nu se îndreaptă situaţia, dar cum? Cu cine?
Dacă-i spui unuia în faţă nişte lucruri, înfierbântat, nu te crede, dar dacă aştepţi un timp, ca să-şi dea seama şi el de lucruri, îţi va da dreptate.

Vă propun o demonstraţie, să vedeţi în această cheie cartea de care vom vorbi, Simion liftnicul, de Petru Cimpoeșu.
Din subtitlul sau aflăm că e un roman cu îngeri şi cu moldoveni. Nimeni nu a prea comentat asta. Se sare prea uşor peste amănunt. Trebuie să vedem ce vrea autorul să spună dincolo de cuvinte. Uzual, în vorbire se foloseşte formularea "cu îngeri şi demoni".

Bine, odată precizat aspectul, autorul vorbeşte doar despre moldoveni, dar nu-i tocmai o stigmatizare a lor. Acţiunea se petrece la Bacău, dar e universal valabilă, cunoaşteţi fiecare şi puteţi confirma acest lucru. La Bacău am făcut servici, pe bune, şi am întâlnit oameni de toată isprava, să nu vă faceţi impresia că sunt numai astfel de oameni, precum în carte, garantat! Nu trebuie mers la extremă. Amintiţi-vă, cei care deja aţi citit romanul, personajele cărţii locuiau într-un bloc situat pe strada Oilor. Este de reţinut.

Structura de rezistență a romanului este alcătuită din poveștile mai multor vieți, vieți care, ulterior, se întâlnesc într-o poveste plină de viață!
Totul gravitează în jurul unei găuri negre - casa liftului, ca într-un bolero, unde, apoi, personajele ce roiesc pe acolo fac cunoștință cu necunoscutul.
Romanul este în același timp de o mărime mare și de o micime mică, cum preferați. Argumente se găsesc întotdeauna pentru orice, așa că s-or gasi și pentru asta (câteva le evidențiem și noi, pe aici).

Putem spune că autorul este un cronicar al acelor vremuri, prima parte a acestor peste 30 de ani scurşi după 1989. În lucrarea sa, vedeţi-o şi ca pe o antologie a evenimentelor epocii, consemnează fapte întâmplate, pe care le ştim cu toţii, cei care le-am trăit, şi nu numai.
În personajele sale, care, în general, au nume de sfinţi, adună multe astfel de "minuni". Da, acţiunile lor... se cam depărtează de linia dreaptă.

Au existat asemenea persoane sau trăsături de caracter, le ştim, le-am văzut lângă noi, iar ele, pentru autorii de acest gen, sunt o mină de aur.
Dar să nu credeți că personejele lui ajung să se autoflageleze, cum nu o fac nici politicienii, nu! Însă politicienii au cu totul altceva, compensator aș zice. Ei au o motivație serioasă, în cadrul partidelor lor... sexuale, de a fi flagelați. Ei știu că au făcut prostioare.

Iar, revenind la roman, citite acum, după ani, faptele, cu siguranţă, sunt distractive, dar şi revelatoare pentru demonstraţie.
Cartea nu este cea mai mare capodoperă, dar nu este deloc de ocolit. Este şi tradusă peste hotare.
Romanul are umor bun, este o lectură plăcută, uşor de parcurs, cu multe şi variate momente de haz. Într-un fel, e o duioșie cu care arată autorul senzaționalele descoperiri ale personajelor sale.

Este un loc în care toţi sunt puşi la locul lor, şi nu mă refer numai la personajele cărţii, veţi vedea.
După conţinut, morală, cred că romanul este de folos. Se exemplifică lipsa de obraz a timpurilor actuale, se vorbește despre o anume lume darnică, cea care a dat câte un tun, gasiți definiții umoristice ale unor caracteristici, sunt multe motive care să va facă să-l citiți. De aceea, eu îl recomand.
Nu stau acum, de Sărbători, să copii citate umoristice din roman, demne de subliniat, dar să știți că ele există.

Se găsesc și pe internet, pe diverse pagini. Fiecare a dorit să posteze ce i-a placut mai mult din carte. Ce mă surprinde este faptul că la mai toți le-au placut cam aceleasi pasaje, întelegeți ce vreau să spun, dar, în realitate, adică, în carte, ele sunt o mulțime.

Iar, ca să închei cercul, cu astfel de oameni, îi veţi vedea la treabă, dacă vă apucaţi de roman, cum să îndrepţi ceva? Nu este vorba de o punere la zid a lor, eu nu mă refer nici pe departe la asta, simpatia nu dispare, sau înţelegerea faţă de ei, chiar ajutorul, ci numai de clarificarea unei situaţii agasante şi persistente de care se miră tocmai "personajele" cărţii vieţii. Soluţia stă în ele.

Așa că ne bucurăm de spiritul Crăciunului şi de acest roman!
Cu aceasta ocazie vă doresc și un An Nou cât mai bun, cu sănatate!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 9 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Aleko Konstantinov - Bai Ganiu

Autorul lui Bai Ganiu a trăit în aceeași epocă în care a trăit Caragiale. Între ei există o mare asemănare de principii, nu de stil. Și bulgarul are un stil frumos, al său, are exprimări șic.
Aleko Konstantinov scrie foiletoane acide despre Bulgaria contemporană lui, face traduceri importante din limbile rusă, franceză și engleză, numai după scriitori importanţi universalicește.

El critica tot ce era de criticat, după cum veți vedea, dacă citiți această carte, cea mai renumită a autorului bulgar.
Asta l-a costat și viața, așa cum se explică în prefața cărții, pentru că burghezia bulgară, abia formată după independența câștigată de sub Imperiul Otoman, nu putea suporta să fie criticată, și a pus un gealat ca să li-l omoare prin împușcare.
Povestirile acestea ar putea fi numite şi foileton, pentru că autorul le-a scris în timp (ani), cu un succes uriaş la public (inclusiv astăzi).

Este bine de amintit că această carte încă este pe forumul nostru, după cărticidul care a avut loc anul trecut, carte oferită prin bunăvoinţa lui ndodo şi a lui gen și aflată la secţiunea "Literatură slavă. srl".

Prin mai multe povestiri se arată evoluția personajului principal, de la ucenicie la măiestrie în măgărie, şi altele asemenea, chiar și mai grave. E parcursul de la novice la autoritate, în toate astea.
Cert, cartea este hazoasă - o carte care se pretează cititului văratic.

Personajul principal, Bai (=nenea) Ganiu e un scârțar (=zgârcit), neobrăzat și multe altele. Călătorește și uimește, realmente.
Scriitorul bulgar are un umor elegant, distins. Una din spusele lui, pe care mi-o amintesc mai repede acum: ajuns în gară la Budapesta, bai Ganiu auzind pe cineva vorbind pe peron în ungurește, spune despre acesta că se exprimă într-o limbă extravagantă.

La Viena, face spectacol peste tot pe unde se duce, şi la operă!
Bădăran, plin de el, profitor, neinteresat decât de pofte bazate pe primitivism, deopotrivă, provoacă ras, compătimire, indignare, de la caz la caz, dar el este mândru de performanțele lui şi, tupeist, continuă cu altele.
Bai Ganiu este şi "neînţeles": în multe ţări, mişcarea capului în sus şi în jos înseamnă da, la bulgari e pe dos, înseamnă nu, şi invers (mişcarea capului în stânga şi în dreapta, la bulgari e da, pe când la mulţi alţii, nu).

Bai Ganiu e la modă, vrea să cunoască Europa, v-am zis, călătoreşte şi uimeşte. Şi începe de tânăr, are 30 de ani.
Profită de orice situaţie şi de orice mijloace: cu ardeiul bulgăresc (iute), cu tutunul bulgăresc, cu esenţă de trandafiri.
E şi prefăcut, și pleşcar, şi, după câte se vede treaba, un păduchios (autorul vorbeşte comic despre despăduchere la bulgari).

La Praga, bai Ganiu dă peste o gaşcă de studenţi bulgari şmecheri, la fel de josnici şi ei.
N-am să mai enumăr alte potențe de-ale sale, vă las să le descoperiţi, căci fiecare povestire aduce o calitate nouă a lui bai Ganiu.

Deși nu e un obicei să fac referințe la filme, cartea e altceva, și asta ca notă generală, dar fiind vară, măcar spiritul de vacanță trebuie păstrat, dacă nu avem bani de excursii în Grecia, ca mai toți, să stiți că există un film bulgaresc din '91, pe care l-am văzut și e foarte bun, ce poate fi înțeles ușor, dacă ați citit cartea aceasta, în ciuda faptului că nu există nici o subtitrare pentru el.

Aşa, ca o confuzie de final, trebuie citiţi, căci cine sunt mai actuali decât clasicii?


_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 9 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Michael Sadler - Un englez la Paris (educația continentală
(și un intermezzo necesar,
Karel Capek - Cartea Apocrifelor)

Din păcate, eu nu sunt unul din cei ce citesc cărțile de la sfârșit spre început. Abia pe ultima pagină, pe exteriorul  coperții de final, se expică vag despre ce este vorba în această carte, deși am unele dubii și acolo.
Dacă nu ați citit Peter Mayle, Stephen Clarke și vă place stilul lor, citiți-o. Știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e! Cartea se doreste o lectură ușoară, de vară. E aceeași Mărie cu aceeași pălarie (știu că exprimarea e un pic altfel, dar asta e!), întâlnită și la ceilalți doi scriitori englezi citați mai sus, toți amorezați de Franța, unde trăiesc și scriu ce văd acolo prin ochi englezești - despre lucruri, obiceiuri, vorbe, totul e luat la rost (ce nu e ca la ei, în Anglia, bineînțeles). De fapt, nu numai în cazul lor, nu numai la acest stil de cărți, în mai toate cărtile de după anul 2000 se cântă, la unison, aceeași piesă. A, bineînțeles, mai ales la această editură la care a apărut cartea asta.

Dar, pe o vreme așa de caldă, ce poți face? Citești de astea de care ai mai citit, ca să meargă mai ușor cititul.
Bine că personajul nu s-a prezentat ca englez de stil clasic, cu pălăria tipică lor și manuși în mâini, că atunci chiar mă luau nădușelile citind.
Și aceasta este tot povestea unui englezoi ajuns la Paris, ca și la ceilalți doi, (cu unele observații particulare ale autorului), cu pățanii de oraș ale unor oameni cu ifose, care nu se consideră din cei obișnuiți (despre aceștia vorbesc), însă, din ce ni se arată, e un fel de "râde hârb de oală spartă", la fel ca și la ceilalți doi scriitori (cu unele observații particulare ale autorului).

Are și poante superficiale și deștepte, plecând de la felul de a fi al francezilor. Cartea e hazlie în destule locuri, dar abundă în termeni franțuzești lăsați intenționat netraduși în română (nu neapărat foarte cunoscuți), care poate fi un inconvenient, la un moment dat, sau un careu obositor de rebus, care ia mai mult timp pentru descifrare/dezlegare. Suntem noi francofoni, dar nici în așa măsură. Hai să spunem că bucureștenii știu, dar și ei, dacă Bucureștiul e Micul Paris, folosesc un Mic dicționar francez, logic nu? Om fi noi saxofoni... de aștia, dar nici chiar așa! Dar ce suntem noi, pachiderme, să ținem minte toate cuvintele învățate în școală, la franceză? Mai ales această generație tânără. Ori atât o fi considerat autoarea traducerii, domnița Ruxandra, că se poate face de banii pe care i-a primit pentru traducere.

Adică, ce vreau să spun, "întâmplător" traduce toate uzualele și nu traduce din cele mai puțin întalnite, ori o fi cenzura, bat-o vina? Iar "lui Madame Edith", formulare târâtă prin toată cartea, eu, totuși, o consider greșeală. "lui", în l. română, nu e... unisex!
Din această cauză, recte, traducere incompletă, îndrăznesc să spun că e o carte numai pentru elitele de acolo (acolo = editură, mai e cazul să spun n.m. = nota mea?)
E o lectură ușurică, dar are și lucruri interesante. Logic, după ea, cred că o să schimb direcția, cu cartea lui G. Mickes - "Cum să fii englez" sau un ungur la Londra (ungurul = G. Mickes, asta-i ca-n bancul cu 'olteanul'), o carte de la aceeași editură și colecție. Dar, dacă și acolo sunt lăsați termeni în maghiară, acolo "nem tu dom"! E un du-te-vino la modă (și beletristic), după cum se vede.

Revenind la cartea lui Michael Sadler, apărută în colecția "Râsul lumii", asta iar e dubios. Ce să înțelegi? (după ce citești cărți aparținând colecției) Colecția e de râs? Vedeți lista tuturor cărților apărute în colecție, la sfârșitul acestei cărți.
Umor de ofiliți, fără vână, fără nimic! Sub zece cărți sunt tentante (din peste 50). Nu se pune problema, mai mult ca sigur cărțile acestei colecții au avut mare succes la public. Văd că așa își aleg editurile cărțile pe care le publică și așa și le promovează. Tocmai asta, marele succes la public, ridică un mare semn de întrebare. Prin asta nu mă refer la nivelul scăzut al cititorilor, nu! E o legatură, dar nu e asta. Întrebarea e alta, cum poți avea mare succes la public când publicul de azi nu citește mai deloc? Să ai mare succes la un public care nu citește e o inimaginabilă performanță.
Ay, hombre! Que editura! Humusmanitas!

În fine! Bă, mi-am zis, aștia l-au lăudat de parcă era un leu coborât de pe stema Angliei! Ia să-l citesc și eu, mi-am mai zis. Și uite așa, am început să-mi tot zic, una după alta.
Acu, ce să zici? Unui țărănoi venit la Paris din Anglia rurală, după spusele lui, normal că toate "i se par" anapoda.
Cartea e bine scrisă, dar are inconvenientul pe care l-am spus, au mai facut si alții asta. Așa că se recomandă numai ălora cu numele Fani. Se poate verifica cine a făcut-o primul, din acest grup omogen de scriitori, măcar atat. Se poate vedea, la fiecare din ei, anul apariției cărții. Bănuiesc că nu toți și-au scris cărțile în același an, căci, atunci, se poate vorbi despre o conspirație a acestor scriitori englezi pentru a arăta că e bine de trăit în Franța.

Romanul e bun pentru cineva care vrea să trăiască în Franța sau să viziteze această țară, e un ghid foarte complet.
De la autor aflăm că englezii și-au recăpătat rușinea (trebuie să fie toți rumeni în obraji, îmbujorați), pe când francezii nu. I-au trebuit numai două capitole să plece în Franța pentru a-și căuta locul/locuință.
Englezul amintește de vorbitul actual al (cocoși)lor ff. prescurtat, de culturile de canabis din apartamentele lor, de responsabilii, care se află acolo, între ei, pentru problemele Occidentului, în opinia micilor burghezi parizieni aburiți.
Foarte simpatică - prima întâlnire cu gașca de cinci francezi veseli, la bistro. E unul dintre ei, care are texte faine și pe care îl mai citează de-a lungul cărții. La fel, haosul în traficul parizian din centrul orasului este frumos și amplu descris.
Aici am un micus comentarius. Dl. ăsta englez vorbește despre indisciplina șoferilor francezi în trafic. Eu mă uit la noi și văd că din minoritatea celor ce dețin mașini cu volan pe dreapta, majoritatea lor sunt veniți de la Zidul lui Hadrian, chiar dacă nu sunt blonzi ca strămoșii noștri, geto dacii, și chiar dacă în fiecare seară ies cu Bmw-ul la un porumb "fert", asta însă nu le interzice să mai respecte și ei regulile de circulație, nu de bun simț.

Deja la cap. 8, o posibilă întâlnire cu o femeie, o întâlnire pe care nici el nu și-o explică ce este, de fapt, în urma căreia avea să se autodefinească, mai târziu, în raport cu capriciile femeiești, pe care, cu timpul, le va înțelege.
Trebuie menționată și analiza gramaticii franceze, care dă bataie de cap străinilor. Singura lui mângâiere e că și francezilor, de la introducerea limbii oficiale, în 1600 și ceva, până pe la 1900 le făcuse aceleași probleme.
Pas cu pas învață misterele Parisului modern, ce trebuie și ce nu trebuie să facă pentru a deveni parizian (e și caraghios).

Ca să dau o comparație, cum se făceau cărțile astea acum câteva zeci foarte bune de ani, Karel Capek, care s-a luptat cu salamandrele, are și Cartea Apocrifelor. Ei, acolo stau altfel treburile. Începem cu volumul 2, ca să terminăm mai repede. Vezi, bunăoară, conflictul dintre generații, transportat la granița dintre Epoca pietrei și cea a osului, cu lucru mult - industrial, prost și de mântuială (asta vă zice ceva, desigur) sau, după ce oamenii s-au tot jucat cu focul, îi deschid proces lui Prometeu - ciubucul lui! - deoarece e vinovat, pentru că el le-a dat focul. Se poate spune că a fost câștigat, s-a ales și el măcar cu un ciubuc.
Să mai continui? Urmează o părere despre cei împărțiți în tabere. Și nu e vorba că nu trebuie să fie mai multe, e vorba de modul cum cântăresc problemele. Fiindcă acțiunea e la Teba, veți zice: e clar, acolo s-a născut Bachus!
Până la a citi această carte, reținusem că, din toată lumea, numai grecii o fac curvă pe Elena din Troia. Pe mine nu mă pun la socoteală, eu sunt observatorul. Acum, am mai găsit unul, autorul cărții. Amintind povestea spusă de Homer, soldații greci, după ce îl iau la rost pe Achile, sunt nemulțumiți că trebuie să facă război din cauza unei stricate, pe care a avut-o cine a vrut, și Hector, și Priam, care era, cum se spune, cu un picior în groapă, cu al doilea nu se specifică unde era, dar se intuiește unde era cu al treilea... membru.

Este chemat Agathon la tribună, tocmai în Beoția, pentru o expunere despre filosofie. Dar au venit doar câțiva bărbați să-l asculte. Și-a explicat faptul prin alegerile în curs de desfășurare, unde nu au loc înțelepciunea și rațiunea, ci abilitatea.
Prilej pentru o discuție despre deosebirea dintre cei trei termeni.
Mai sunt multe: scrisoarea lui A. Macedon către mentorul său, Aristotel, în care explică foarte clar că a fost nevoit să tot supună popoare, Arhimede și Imperiul Roman, cu precizari demne de cunoscut sau recunoscut, urmează niște povești biblice în care moralicește este luată omenirea la întrebări, dintre care cea care redă într-adevăr lumea asta este povestirea 'mpăratul Dioclețian, iar în Atila, se arată că oamenii erau mai mult prizonierii fricii decât ai hunilor, etc, etc. (etc pui, de obicei, când nu-ți mai aduci aminte ce era prin carte).
Anecdotă, parodie, demne de citit. Sau fantezia cu întrebarea și nedumeririle lui Hamlet, ori Don Juan impotent, ajuns la spovedanie la un preot cu sprâncene stufoase ca subsuoara unui bătrân cavalerist, cum se exprimă autorul cărții. Se continuă cu deturnarea poveștii shakespeariene despre Romeo și Julieta.
De remarcat și povestea cu cehul neamț, în care se distinge cât de veridic e personajul cel tânăr.
În definitiv, cele mai multe povestiri ale cărții sunt excelente (ele sunt scrise în ani).

Nouă revenire la Michael Sadler, mai precis la cartea lui - de multe ori comicul iese din ceea ce înțelege el din franceză și ceea ce înseamnă de fapt exprimarea respectivă.
Înarmat cu știinta de a face poante și cu pușca vânării de cotidian, cartușe se găsesc, slavă Domnului, la fel, vânat, propune felurite experiențe.
Aflat într-o țară cu vechi tradiții viticole, nu putea lipsi tocmai acest subiect. Aprecierea vinurilor la o degustare, este încă o improvizație amuzantă.

De amintit, pe scurt, remarca în ce privește alimentația: democrația a fost bună pentru oameni, dar nu pentru mâncare.
Acum Anglia nu mai e în ue, au trecut 20 de ani de cand el a scris cartea, englezii s-au lămurit probabil, mănâncă bio (vezi și la rețetele de final), Franța - încă trio, de la multinaționale, cum spune el (este și un film din anii '60 cu de Funes, Coluche, în care o firma Tri..., strămoașa oficială a multinaționalelor, făcea mâncare de asta nouă.
Eu sunt curios să aflu când vom găsi în galantare creier de inteligență artificială. Ah, ce-aș face un creier pane, de inteligență artificială! Voi nu? Dar trebuie să-i precizeze statutul. Dacă-i ca om, nu mă bag, nu-s canibal. Dar dacă-i animal, merge. După cum veți vedea, în carte nu e vorba numai de mâncare și de bucătaria franceză.
În sfârșit de paragraf, după toate neplăcerile semnalate de autor, dacă era român, putea parafraza și el din marii noștri clasici:
Ce-mi aduci tu mie, dulce Europă?
Eu sunt o persoană cam hipermetropă.

Cateodată observi la autor o nuanță cunoscută - în descriere are ceva din V. Mușatescu.
Nu putea fi actual, dacă nu povestea despre grevele democrației în paralel cu "tragedia" sa, cea de a nu putea circula pe unde dorea, dar și despre pățaniile lui, de exemplu, pierderea pantofilor din picioare în timpul intervenției violente a poliției franceze (numiți les chisdes. Așa o fi? Văd că, acum, e o adevarată modă la noi, numai prospatură de chisdes vezi în toate orașele), blocarea Parisului, ș.a.m.d., iar în capitolul următor, lipsa de soluții a întregii suflări și divizarea ei (stg. - dr.), unde intră în ecuație până și viermii din merele bio - frumos zis acolo!

Totuși, așa cum strecoară șopârle, e și duplicitar, posibil în virtutea dorinței de a crea echilibru, dar așa nu ajungi să fii echilibrat, ci extremist, într-o parte sau alta. Dacă erau personajele, se înțelegea radiografia facută, dar era concluzia lui, de aceea, e cateodată neconcludent. E bun, dar vrea să câștige o pâine din asta.
Compromisul e ceva uzual (și) astăzi, uzurparea moralității - e democratic, nu? - sub semnul declarației generale că ăsta e omul (e și măgărie, după ce-l dresezi să fie vită să-l și acuzi de asta). Măcar pe hârtie se poate evita acest șablon mulțumitor și motiv totodată, deci, dăunator.
Asta e și diferența, din acest punct de vedere, scriitorii clasici scriau în spiritul a ceea ce credeau, cei de azi scriu și în spiritul a ceea ce nu cred, pentru că le prinde bine. Mereu au fost din ăștia, nu-i vorbă, dar azi sunt cei mai mulți.
Așadar, cum să priviți comentariul meu? Aici e cazul unui fotbalist bun într-un meci puțin mai slab, din cauză că se află într-o echipă foarte slabă, dar cu pretenții (vezi comentariile comicilor renumiți vizavi de condițiile pentru umorul actual, firește că execrabil, în general. Eu i-aș zice, pe românește, amputarea umorului pe motive neîntemeiate).

Dar, să mai zicem!
Și el ia la bâză teatrul modern, la care, ca tot omul, participând, se cam plictisește.
Incântător e capitolul despre francezii care iubesc englezii și englezii care iubesc francezii, a se înțelege din asta că trăiesc, zic ei, ca vecinii lor de peste Canal, acuzându-și compatrioții, dar de fapt au numai niste tabieturi împrumutate, subiecți calificați drept niște superficiali de către autor. Sentimentele puternice se dezlanțuie cu ocazia renumitului meci de rugby Anglia - Franța.
Este dezastruos de amuzant cum prietena lui franțuzoaică își face loc în calendarul ei încărcat și pentru el.
Capitolul 23 e pe placul meu, despre inegalabilii Moliere, Marivaux și despre pregătirea autorului pentru o întâlnire cu o franțuzoaică din ce în ce mai îndepărtată de el.

Câteodată analizează în detaliu, în mod foarte comic, un element, fapt, lucru, dar prea banale. E salvat de dl. Bandol, un personaj cu substraturi profunde: teză, antiteză, sinteză, cu replică la toate, poetică și deranjantă.
Partida de sex are loc, totuși, și e una numită interculturală, desfășurată sonor întrucâtva după tiparul poveștii cu bicicleta galbenă din filmul cu M. Moraru si T. Caragiu.
Pe urmă, apare și gelozia, odată cu apariția în decor a unui american. Își face calculele și se retrage. Pleacă acasă, mai mult, anul franțuzesc propus expirase. La sfârșitul studiului, face suma învățăturilor.

La dispoziții finale și tranzitorii e de precizat este că povestea acestui Galahad, care a făcut-o cu Edith pe o masă, dar n-a spus dacă era rotundă, e mai bună decât canicula, o prefer. Pentru caniculă, parafrazând, putem spune: habemos... apa! Cu voia Domnului!

Modificat de mateicoman (acum 8 luni)

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 8 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
Urmuz - Pagini bizare

E bizar să citești Urmuz, mai ales dacă o faci prima dată, ca mine, în tren, unde ai pe lângă tine niște copii care urlă de mama focului, iar mama lor zbiară mai tare decât ei, pentru ca ei să se astâmpere. În plus, se aud mișcări de trupe, zgomotul roților de tren pe bolovănișul șinei vechi de cale ferată, persoane extrem de sociabile, care nu se îndură să-și răcească urechea încălzită atâta timp cu telefonul. Cert e că tot ce am citit în tren a trebuit să recitesc acasă, în liniște. De aia e bine să ai casă, că ai Urmuz, nu liniște. De asta din urmă sunt răspunzători vecinii.

E bizar să citești Urmuz, e bizar ce scrie, dar, în liniște, nu mai e așa de bizar.
Trebuie citit, măcar așa, de amorul artei. E bine de spus că scrierile lui au și caracter autobiografic.
G. Călinescu (și alții, păreri complementare) explică perfect care este locul lui în literatură, găsiți asta în carte, nu mai spun aici. Eu am să spun doar faptul că, dacă G. Călinescu s-a oprit asupra lui, înseamnă că el reprezintă ceva în ale srisului.
Mai sunt si alte personalități care vorbesc despre el, critici, scriitori: T. Arghezi, E. Ionescu (mai puteți adăuga și dvs aici, după preferință.

Cartea începe cu cel mai mic roman pe care l-am citit în viața mea, un roman în 4 părți, întins pe... 5 spre 6 pagini. Partea cu absurdul e expresia gândirii și stilului deosebite. De exemplu: masa fără picioare... (dar) bazată (totuși) pe (ceva, că trebuia și ea să se sprijine pe ceva) calcule și probabilități. De citit fără paranteze! Parantezele îmi aparțin, pentru o mai rapidă explicație.
Din antume se remarcă și Ismail..., în care ești sensibilizat de construcții asemănatoare ca nivel de a te surprinde și foarte ingenioase, chiar foarte frumoase. Și la a doua povestire te cam turtești de râs, dar îți revii.

Apoi, se schimbă foaia, scârțaie când dai pagina, pentru că de aici sunt postume. Senzațională e povestea lui Gayk beligerantul.
Câteodată, situația o cere, și autorul e serios. Dar și atunci parcă ai vrea să spună una dură de tot. În altă povestire, de exemplu, e vorba de o altă masă, și îți vine în minte că ai fi vrut s-o fi întors măcar așa: ...(respectivul) este invitat permanent la el, ca să ia masa. Pâna acum i-a luat vreo 17 mese!

Fiecare țară își are ciudații ei. Umorul lui este absurd, nu ironic, nu sarcastic, nu face inepția asta de satiră pervertită de care suneți sătui azi, care vrea să insinueze că atât poate umorul și cu asta se ocupă.
Vi-l reamintesc pe Urmuz deoarece la noi, astăzi, e democrație. Democrația noastră se potrivește/aseamănă perfect cu el, n-are nici o treabă cu realitatea (cel puțin cu cea tumultoasă, socială.
Dacă în multe domenii, nu le mai citez, peste tot auzi că nu e momentul, pentru asta, da, stimate doamne și stimați domni, e momentul!

Umorul lui e aerobic și anaerobic, ca la scafandrul care a rămas fără oxigen în tub, oxigen ca la chimie, în primă fază, apoi, ca la Jean Michel Jarre, o perioadă, cu impresii în întinsa mare albastră din jurul lui, în care nu se găsesc și pentru el 2-3 molecule de oxigen, pe care să le respire, și, cu conexiuni greșite (în cortex) cauzate de această lipsă, apare și umorul, dar nu de situație, în nici un caz!

Algazy și Grummer arată exact că el are realitatea lui, nu are nici o treabă cu realitatea sau cel puțin cu tic-tacul vieții obișnuite, al rutinei, ci mai mult cu dorința încremenită în timpul care, în astfel de situații, rămâne (și el) pe loc. În special e vorba de chestiunea literaturii de bună calitate, echivalentă, ca amploare, cu chestiunea fotbalului actual românesc sau sporturilor odată performante. Dar e și mai mult aici, după principiul: mai mulți ochi văd mai multe lucruri.
Scurt și la obiect, "După furtună" arată de ce G. Călinescu saluta, pe drept cuvânt, la apariția lor, tipărirea postumelor lui Urmuz. O splendoare - societatea omenească în viziunea originală a autorului... bizar.

Epopeea erotică tragică a compozitorului Fuchs în Olimp - ajuns în brațele Afroditei, pentru că a atras atenția zeiței, care, acum, și-l dorea, Fuchs fiind întâmpinat acolo de o serie întreagă de fete, însoțitoarele zeiței, primit de importanți locatari ai Olimpului cu funcții artistice, chiar de Orfeu însuși și compania de sunet, inclusiv de cele nouă muze, dintre care una se înduplecă și îi vorbește, și de aceea se presupune că el a compus muzică urmuză, compune chiar acolo o sonată, special pentru zeiță, dar care, vai, nu a plăcut Venerei! - se soldează cu o pedeapsă primită de compozitor, comutată cu intervenția altei zeițe, (Pallas) Athena, cu o condiție din care reiese cum se face, în general, muzica și arta pe Pământ. Epopeea lui sfârșește tot cu o corvoadă (creație și educație), din care să reiasă o rasă mai bună de oameni.

Ce vă pot spune eu, după câte știu, este faptul că a existat un asemenea compozitor, Fuchs. Ascultasem cândva piese de-ale sale, un austriac, din gama compozitorilor vienezi ca: Strauss, von Suppe, etc. Ce nu vă pot spune este dacă autorul cărții se referea la el, pentru că, în acest caz (trebuie știut că Urmuz a fost și judecător la viața lui), Urmuz a fost ursuz.

Derulăm. Cartea se continuă cu Metafizică, o mostră de fabulă, interesante, de cunoscut, dar mai interesante sunt unele din Însemnările sale - ciorne răzlețe.
La capitolul Corespondență nu găsim nici o factură, se prezintă cărți poștale către familie din care distingem greutăți în momente grele prin care a trecut țara asta în anii 916, 918, .22... ai mileniului trecut și scrisori de la începutul colaborării lui Mitică (aici e dat și numele real al autorului cărții) cu Tudor Arghezi.

În paginile următoare urmează Urmuz în limbi străine. În original, ele sunt scrise foarte original în limba română, lucrări traduse și pe limbă străinească, de-a curmezișul timpului, de scriitori sau critici pricepuți, cunoscuți sau nu.

Din Dosarul Biografic, simplele precizări ale lui Sașa Pană nu-s chiar așa de simple. Ele relevă, la o studiere mai amănunțită că, nu fără de surpriză, ce s-a întâmplat în cazul lui Urmuz, după deces, poate fi o permanență la noi în literatură (am în vedere, cel puțin, și alt caz celebru, tot interbelic, destul de recent aflat). De citit aceste pagini!
Geo Bogza completează cu biografia autorului.
Acuma, numai lui Urmuz i se putea întâmpla asta (din ce se scrie în paginile biografice, conform ziarelor și actelor oficiale): s-a împușcat în inimă, iar cauza morții a fost "fractura craniului prin armă cu foc".

Câteva semnalmente artistice care îl caracterizează pe autor. Parodia multe și pe mulți, printre care: stilul romanelor foileton publicate în ziare (asta nu înseamnă că nu au existat unele bune, dar grosul...), imitatorii (în viață, funcționari și instituții.
Picta, cânta la pian, compunea - piesa Capul de rățoi e o dramatizare a unor momente din viața lui Urmuz (unde e un personaj).
Mărturisirile sorei lui sunt foarte interesante (cu privire la opera și viața lui, inclusiv cea de compozitor), edificatoare, cu învățăminte.
În plus, aflăm că E. Ionescu își recunoaște filiația din scrierile lui Urmuz, că autorul își trage umorul de la bunicul său, preotul F. Pașcan, în casa căruia a intrat, probabil, și Caragiale, prieten cu unul din fiii lui.

Ultima jumătate de carte, în mod bizar, cuprinde ce au spus alții despre Urmuz. Pe mine m-ar fi interesat mai mult ce a spus Urmuz despre toți acești alții.
Din cuprinsul ei tastez câteva cuvinte, parte a destăinuirilor lui T. Arghezi vizavi de piesa "Omul cu mârțoaga", care, în mare, e opera lui Urmuz, după cum explică, deși autorul e altul (explică în Bilete de papagal, nu în Bilete pentru papagal).
Corespondența lui Arghezi cu Ciprian, pe această temă, apărută în ziare, e spumoasă.
S. Roll, pe scurt sau pe șleau, ar cam zice că (el are un scris stufos, pretențios, așa e cu acea literatură Urmuz are rezolvări ingenioase, nu idioate, așa cum se obișnuia în epocă, în domeniul scrisului.

În același mod, după exemplu, pe rând, și ceilalți semnatari de critică și cronică, prezenți în carte, se ocupă de aprecieri. Sunt multe aprecieri, o stivă. Ne oprim aici de la a dezvălui toate cuvintele acelea contorsionate, stinghere unui limbaj mai firesc. Dacă vreți, în mare, această parte e ceva de genul stilul și pistilul.

În opinia mea, o mișcare nu se poate reda printr-o poză, trebuie un filmuleț sau o succesiune de foarte multe poze, care alăturate dau filmulețul. Dacă analizezi fiecare poză, vei avea aceeași persoană, dar niciodată la fel, mereu gasită în altă poziție.
Acest vast capitol de păreri despre el, semnate de cei care l-au cunoscut, apreciat sau nu, exact asta face, filmulețul necesar.
Veți vedea, mai mulți au o vedere statică, o poză, dar el a fost în mișcare, a facut o mișcare. Cert, a fost un pre-scriitor de astfel de treburi. Și că, de acum, e un secol de Urmuz.

La o privire antiorară, veți găsi și alte comori ale perioadei interbelice, nedescoperite încă de căutatorii de comori... în literatura română.
Fără gluten, mie mi-a plăcut cartea!

R.S.(rânduri suplimentare)
Învățăminte:
1) Să critici static un om care se mișcă, nu iese nimic.
2) Unii, dacă ar scrie o carte după visele lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor e absurdă. Unii, dacă ar scrie o carte după "visele" lor, ar fi absurdă. Asta nu înseamnă că și realitatea lor ar fi normală (sau, spus altfel, că "realitatea" lor ar fi absurdă.

O completare: Libertatea totală a spiritului devine frumusețea vieții, independența omului contra legii impuse de alții.

O altă completare: Cenușăreasa și-a pierdut pantoful. Eu mi-am pierdut ambii papuci, după ce am petrecut! Bineînțeles, eu nu am fost acasă la 12. Ea, astfel, are o scuză, cine știe la care din ei l-a pierdut?
Concluzia: lucrurile nu au o așa de mare importanță în viață. A, și să n-aveți grijă! În viață sunt mulți care vor să vă dea papucii!

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 5 luni
   
mateicoman
VETERAN

Inregistrat: acum 13 ani
De ce mai citim azi cărți? Mă întreba unul ce s-a lăsat păcalit de aparențe: de ce mai fac carte, că azi banul contează. Eu mi-am văzut de treaba mea și după vreo trei ani, se dusese de mult ecoul revoluției fulger de-o noapte, același personaj care fugea după bani, vine la mine și mă întreabă dacă pot să-i fac rost de un loc de muncă.

Ce nu mi-au plăcut mie în viață ăia care învățau poeziile pe de rost.
Its a hard life, zicea F. Mercury, și toți o cântau! Le plăcea, bă, le placea, da' ce le plăcea! Le plăcea mult, eu nu știu? Da' nici unu' n-a zis, ia uite, bă, ce zice ăsta: capitalizmu' ăsta e de cacao, nu e ca la televizor, e hard "laif"! Nici cu comunismu' nu mi-a fost rușine, ăla a fost de nechezol, că vedea numai înainte, "ca calu'"! De! But the memory remains, cânta Mîtalica, cum zicea unu' în emisiunea sa de la miezul nopții, cine le-a prins pe toate astea, știe despre ce parte a propoziției e vorba în fraza asta.
Dar asta se subînțelege. Dacă nu se subînțelege, se înțelege! Trebuie carte!

De ce mai citim azi cărți? Se spune de multă vreme și des că o poză face cât o mie de cuvinte. Da, dar trebuie să recunoașteți că 1000 de poze devin mai plictisitoare decât cuvântul. De aia, câteodată, îl mai și scriem.
Și, apropo, n-am auzit până acum, o poză face "cât" câte melodii? sau "cât" câte atingeri?
Citim pentru că, în general, e mai rentabil, din multe considerente, care ies singure la iveală și ușor, după ce citești.

De multe ori vrei să vorbești despre ceva, dar intervine altceva și-i ia locul. Așa pățesc și eu cu cărțile astea, des, inclusiv cu aceasta de care vreau să vă vorbesc acum. Bate fierul cât e cald! Eu am înțeles aia, dar ce te faci când ai o mie de fiare? Pe care să-l bați? Pe toate! Poate iese o melodie! Așa că, încercăm.

Aşa cum am spus sau cum mă gândeam, e acelaşi lucru pentru mine, voiam să revin cu detalii asupra unor titluri enumerate aici sumar, ca şi în alte cazuri.
Când vine vorba de epopei, toţi - nu, e prea mult spus! nimeni - nu, e prea puţin spus! în fine şi în general, nu se vorbeşte decât despre Iliada, Odiseea, Eneida, dar nu prea se vorbeşte despre Lusiada, care, de fapt, şi ea merită osteneala, la fel de bine ca şi alte epopei măreţe.

Camoes - Lusiada

Sunt bune și aceste comentarii. În aceste timpuri, simpla enumerare a titlurilor nu e de ajuns. Comoditatea! Decât un titlu care, în general, nu poate să acopere prea mult, un comentariu iscusit îi face pe unii să ajungă într-o așa stare încât se dedau la citit.

Dar să pornim de la "c", c de la capodoperă.
De ce trebuie să citim o capodoperă? În primul rând, ca să ne dăm mari că am citit capodoperă. De ce citim cărți infecte? Ca să ne dăm mari că am citit cărți infecte!
Dar mai întâi, ce este o capodoperă? O capodoperă este o lucrare de artă, în cazul nostru de literatură, pe care o știu toți, o lume întreagă, dar pe care acea lume întreagă, nimeni, nu a citit-o! (mai e întreagă? în cazul ăsta) În general, dacă e citită, cu cât sunt mai mulți, atunci, eu, unul, nu cred că e chiar așa de mare capodoperă!
De ce trebuie citită această capodoperă? Citind, poți distinge cum cade un imperiu. Păi, și de ce ne-ar interesa cum cade un imperiu? Păi, să fim acolo și să nu fim acolo când cade. Să fim acolo, poate ciupim și noi ceva și să nu fim acolo, ca să nu cadă pe noi! Sigur am chef de vorbă azi!

Bineînțeles că unii ar spune de ce nu vorbesc, mai întâi, de naștere și apoi de renaștere, că așa e logic.
Eu vorbesc despre altă logică, cea din lumea asta materialistă în care apăruse  observația că de la acumulări cantitative se trece la salturi calitative.
Toată lumea interesată de cărți știe și acceptă că în literatură cele mai bune carți au fost scrise de scriitorii și poeții antici, apoi cei ce au urmat, pe rând, cu fiecare secol trecut. Așadar, ținând cont de cele două argumente, literatura face opinie separată. Vorbim mai întâi de puzderia de cărți de astăzi, apoi de renaștere și la urmă de naștere.
Și de aici se vede și țin încă o dată să remarc că realitatea e una și literatura, alta. Multe dintre remarci au fost spuse mai mult pentru cei tineri. Se înțelege acum! Oare se mai înțelege ceva?

Fiecare are a opçăo (opțiunea) sa. Eu optez să schimb titlul mesajului:

Camoes, viața și opera

De obicei se spune "viața sau banii", dar cum omul ăsta n-a avut bani, o să spunem viața sau opera.

Prima parte - viața

Cum am ajuns la Camoes?
Era în vremea în care nu exista butonul "căutare", n-aveai cum să cauți pe net, că-i ca-n SF-uri, nu se născuse încă. Exista numai faptul de a căuta, a întreba. Din multele întrebări, una era următoarea: ce epopei mai există în afară de cele arhicunoscute, adică de cele din memoria mea de școlar (antice, a lui Ghilgameș sau cele scrise de Homer și Virgilius, amintite mai sus) ?

Am luat-o din aproape în aproape. Am început căutările pe jos, meticulos, pe strada mea. M-am uitat atent. Nu era. M-am oprit  din căutări, la un fotbal. Eram pișpirel.
Dar vorba zboară, și a ajuns, într-o zi, și la urechile mele.
Eram tinerel, nu mai eram pișpirel, și-ntr-o zi am aflat. Nu știam cine-i, dar pun mâna pe Camoes ăsta!
Au ieșit scântei, foc de artificii, nu alta, așa de tare mi-a plăcut!
Să vă povestesc și dvs câte una-alta, poate aveți plăcere întru așa ceva.
Țin să spun că am văzut cu mare plăcere aceasta carte și aici, de ceva timp, de când a fost postată pe forum. Îl felicit pe cel ce a făcut acea postare.

Amuzant e faptul că, pentru mine, povestea e de durată, dacă au trecut atâția ani de atunci de când am aflat-o până când am citit-o și dacă după ce am citit-o, au trecut ani de când am început să scriu un comentariu despre ea.

Totuși, niște precizări despre autor sunt necesare, acesta având o viață interesantă.
Pe scurt, mai întâi, așa cum spun biografii de pe net (și cu mici sublinieri de-ale mele), Luís Vaz de Camőes (circa 1524 — 10 iunie 1580) este considerat cel mai mare poet portughez.

Cel care în școală se bătea pentru fete, n-avea decât o șansă în viață, o unică soartă la dispoziție, să fie poet. Ajunge poet de Curte (regală, unde se recita poezie "la greu", cel puțin conform filmului biografic portughez oficial din '46, cu ajutorul căruia putem spune mai ușor câte ceva despre viața impresionantă a poetului (titlul filmului e numele unei poezii).
Se călcau poeții pe bătături, pe acolo (la curte). În Europa, pe vremea aceea, la case mari se vorbea în versuri, era un stil de viață, foarte serios.
Mulții ochi ai regelui au observat că-i spune prea multe poezii reginei, încât aceasta are un excedent, deși foarte plăcut ei.
Poetul îi împrumută cărți de poezie pe furiș și primește înapoi cărți capcană (oamenii regelui nu stau deloc, au celeritate).

Poetul e și aventurier. A fost surprins de gărzile palatului, cu care s-a luptat, nu s-a predat. Așa a devenit și mai mare aventurier. Cu ajutorul cărților surpriză și-a câștigat dreptul de a scrie în exil, la Ceuta, în deșert, unde cobza plângea cât era soarele de arzător, dar tot cu guler renascentist la gât se purta.
Maurii (sarazini, berberi, etc, astăzi marocani get-beget!) atacă cetatea aflată în letargie, dar sunt puși pe fugă. Asta i-a mai înviorat pe portughezi, însă poetul, în urma unui act curajos, tipic lui, la drapel, este împușcat în ochiul drept, pe care și-l pierde.

Se întoarce la Lisabona abia după câțiva ani. Elegiac și neastâmpărat, deopotrivă, își continuă aventurile în așa fel încât e întemnițat. Dar are nu numai public iubitor, ci și iubită "publică", care pune o vorbă bună la stăpânire pentru el, și iese din închisoare.
Vine în audiență la platul regal, aprig, gata să scoată sabia din teacă și acolo, în fața unui confrate, poețaș de curte, care îl ironizează și-i spune "bon voiage!", după ce-i vorbise de India (probabil, îl "lucrase". Asta îl motivează pe marele poet și, după ce mai vede câteva picturi (cu expediții pe alte continente), dar nu și pe rege, el visează glorie portugheză (cu ochiul deschis) - o figură de stil unică în cinematografie folosită de regizor.
A văzut lucrurile extraordinar de bine. Vă dați seama cum ar fi fost dacă actorul avea ambii ochi disponibili!
Camőes pleacă pe urmele lăsate pe apă de Vasco da Gama.

Nu, itinerariul său nu a fost pe la Baia de Aramă, Copșa Mică, ci a înconjurat Africa, ocolind-o de la vest către est, prin sudul ei, în sens invers acelor de ceas (e vorba de ceasurile de forma continentului african sau de cele rotunde, nu de cele pătrate sau de alt fel, cu limbi extensibile).

Așadar, rememorând, poetul a făcut studii la vechea și renumita Universitate din Coimbra (o importantă, vestită, facultate chiar și la 1500! Ca să vedeți cum trec anii, parcă acum făcea poetul facultatea acolo și, iată, au trecut 500 de ani de atunci! Ce repede trece vremea! Pentru că n-am mai pus muzică de mult, o melodie despre Coďmbra: ),
a urmat primirea sa la Curte, apoi, exilul.

Pe drumul spre India, naufragiul binecunoscut, în urma unei furtuni, în film, îl găsește pe poet scriind și ulterior, înotând până la mal, din mijlocul oceanului, unde se afla în acel moment, cu manuscrisul în mână - el, ca un veritabil înotător de Guinees Book, inspirația cineastului, ca un veritabil coșmar!
Din cele 8 corabii, pare-mi-se, care au plecat, numai una a ajuns la destinație. Poate vă miră, dar era un lucru des întalnit în epocă (de unde și vorba "ți s-au înecat corăbiile?". Autorul se afla pe acea corabie care a rezistat calatoriei pe mări.
Unii ar zice că ăsta e un semn. Eu aș zice că e și un mare noroc pentru lume!

E-he, după război mulți viteji s-arată! îmi vor zice unii. Eu zic doar că era în 1946, după război, anul în care s-a făcut filmul.
Bănuiesc că poetul înotase repede. Barba nu-i crescuse deloc în momentul în care el ajunse la mal. Sau poate, din cauza umezelii, se desprinse lipiciul cu care era prinsă barba falsă a actorului, neputând fi recuperată din ocean, pe motiv de costuri prea mari la acele timpuri.
Mai trebuie spus că pe timpul acestei călătorii, poetului i-au fost furate manuscrisele, de către cei interesați, dar tot i-a mai ramas de o Lusiada!

Întors acasă după mulți ani, poetul vrea să publice epopeea. Lusiada intră la cenzură.
În sfârșit, e tipărită (cu coperți de carton). Între timp se schimbă regele, e unul mai tânăr, mult mai deschis la epopei mărețe. Poetul e în cârjă și-i recită regelui (în premieră mondială Lusiada.
Își întâlnește confrații cu care se certase în tinerețe, care acum îl îmbrățișează, astfel, recunoscându-i meritele și valoarea (prin aceasta, ei recunoscându-și și șulfăria).

Cronicar al faptelor de arme portugheze, poetul trăiește cu incandescență bătăliile avute. Anii trec, defilând pe ecran doar cei marcați ca importanți, care au dus la Portugalia modernă.
De fapt, întregul film e o capodoperă mult prea simbolică pentru simțămintele omenești. Poate doar un super-calculator să-și dea seama ce a vrut să zică regizorul la acea dată. Și în acest caz, ca și în alte cazuri în care este mult de spus despre personaj (și opera lui, unde e cazul), mult mai indicat e un serial, posibil mai cuprinzător decât un film.
Tot este moda noului, e timpul și pentru o nouă Renaștere, de ce nu și pentru un nou film despre poet, preferabil un serial și preferabil mult mai încăpător.
Dar și așa dvs, isteți, ați reținut ce era important din biografia poetului.

Poetul nu a avut bogății, a fost sărac, zice-se, după o măsuratoare superficială. Dar, după atâta muncă, cu ce s-a ales el, printre altele?
Ziua în care s-a scris "sfârșit" pe ultima foaie din cartea vieții pământene a autorului a fost aleasă ca zi naționala a Portugaliei (10 iunie). Ăia-s tare deștepți, cei care și-au ales ca zi natională una culturală!
Dar cu ce s-au ales ei, plebea portugheză? Odată cu aceasta zi, el a lăsat, ca moștenire, un scop al unei nații. Cu asta s-au ales ei!
Opera a folosit mult portughezilor, după moartea autorului, chiar dacă imperiul lor se duse. Oare de aceea, ca zi a Portugaliei, a fost aleasă ziua în care marele poet a părăsit această viață? Sau e doar o întâmplare?

Ca să vă dați seama cum e treaba, ăștia (portughezii) l-au citit așa de tare, că și-au dat seama că el (poetul), e bujia lor, așa că vă închipuiți ce fel e un popor care și-a ales ziua națională drept ziua trecerii lui Camoes la nemurire, (destul de) simbolic, nu?
Oare nu e de semnalat dimensiunea unui popor care și-a ales ca zi natională, 10 iunie, ziua în care poetul a părăsit aceasta lume, mergând spre nemurire?
După câte se vede, ce se scrie, îndeamna la ceva. Așa a fost atunci, așa e mereu. Înseamnă că ce se scrie acum îndeamnă la a fi cântăreț la eurovizion, toți visează asta. E bun un popor de cântăreți? Atunci visau aventură pe mare, bogății, titluri, ranguri, etc. Să revenim la opera poetului, cu cea mai importantă lucrare a sa.

Camoes - Lusitanii

Luís de Camőes a fost primul poet portughez care a scris o epopee clasică.
Pentru aceasta, el zice la începutul acesteia, ca și anticii:
O, muză, doar acum m-ajută iară
În slavă să-mi înalț iubita țară!
"Os Lusiadas" este cea mai importantă operă a lui Luís de Camőes și totodată una dintre cele mai importante din întreaga literatură portugheză. Este rezultatul jongleriilor făcute cu idealul cavaleresc și idealul umanist.

La prima vedere, Lusiada pare a fi o apologie a expansiunii coloniale portugheze. Așa și este, chiar dacă se încearcă a fi prezentată altfel. Acest lucru nu poate și nu trebuie trecut niciodată cu vederea. Deci, chiar dacă opera - asemenea epopeilor homerice - este construită pe un motiv central de ordin moral: energia, curajul, tenacitatea, spiritul de sacrificiu al navigatorilor, care prin faptele lor aduc patriei onoare și faimă, așa cum spun criticii pe care îi citez, nu uitați ce spuneam la începutul aliniatului, trebuie trase toate învățăturile din epopee.

Epopeea lui Camőes este istorică. Pentru trecut, poetul folosește cronici sau păreri din istorici contemporani, uneori tradiții orale - legende. Planul grandios al epopeii îl reprezintă cele cincisprezece secole de istorie a poporului portughez și acțiunea, care se desfășoară pe patru continente.

Vasco da Gama este și nu este eroul principal al epopeii. De fapt, adevăratul erou principal al Lusiadei este poporul portughez, regăsit în navigatorul portughez. Fără îndoială că poetul ține să concentreze înțelesul și admirația cititorului asupra lui Vasco da Gama - dar mai mult ca asupra unui simbol, ca asupra unei personificări a calităților, eforturilor și ambițiilor unui întreg popor.

"Os Lusíadas" este o operă în 10 cântece, într-o structură clasică. Meșteșugul uimitor al versului, noutatea și măreția subiectului, puterea și simplitatea stilului fac din poem unul dintre cele mai mari monumente ale literaturii universale din toate timpurile.

Este o epopee umanistă, chiar și în contradicțiile sale, în asocierea mitologiei păgâne cu o viziune creștină, în sentimentele opuse despre război și imperiu, în gustul pentru odihnă și în proiectul aventurii, în aprecierea plăcerii și în nevoile unei viziuni eroice, adaugă critica, în final.

Nu vreau să cad în șablonul zilelor noastre, de aceea n-o să pun întrebarea, o să dau numai răspunsul. Opera lui Camoes cuprinde multe lucruri importante, nerezolvate nici astazi, lucruri de prezent și viitor.
Pentru că este unul din cei mai mari poeți ai lumii asteia, trebuie să-i găsim circumstanțe atenuante, scuze, mii de scuze.
Biografia lui e sumară, în mai multe variante, lasă loc de interpretări, sunt ceva ani de atunci, cert e că a pierdut 1 ochi.

Tocmai ochiul pierdut trebuia să vadă acele lucruri pe care le-a omis (voit) în capodopera sa, așa că e explicabil. De ce nu le-a scris este explicat clar și pe larg în prefața cărții, ca să-i iasa "jocul" (unele fapte au fost trecute cu vederea).
Vă dați seama că nu putea avea un punct de vedere în totalitate creștin, să nu ucizi, iar ei, știți cum e, imperiu, tăbaceau fundul la alții.
Lusiada e o capodoperă renascentistă. Renascentistă rimează cu batistă, oarecum, în același ton, din cauza celor precizate mai sus.

Pe lângă cele două lucruri menționate (invazia - vezi și poziția autorului față de aceasta, și Olimpul), rămâne imaginația încântătoare, principiile și elemente interesante, pilde valabile și astăzi, ceea ce prezintă lucrarea ca pe o mare capodoperă.
Portughezii au pus mâna să-și facă lumea pe care o vor, sa-și îndeplinească visele, doar metoda lor lasă de dorit, trebuie neapărat precizat, dar principiul e bun.
De-a lungul epopeei se găsesc versuri interesante, nu ca podoabe stilistice, sunt și așa, dar în primul rând importante pentru ceea ce exprimă ele.

N-avem ce face, trebuie să ne lăudăm iar, căci limba română e una din puținele limbi de pe această planetă în care este tradusă epopeea, pe lângă cele de mare circulație mondială.
După părerea mea, este o lucrare greu de tradus, dar la noi s-a găsit cineva harnic la cuvinte, care le-a tot muncit, le-a tot aranjat, până a ieșit.

Sfârșitul primei părți

_______________________________________
Nu uita sa pui mereu inaintea ta forumul pe care scrii .
pus acum 1 luna
   
Pagini:  1 2  

Mergi la