|
stelus
VETERAN
Inregistrat: acum 13 ani
|
|
POSTARE REFACUTA
Annie Bentoiu
Timpul ce ni s-a dat – Memorii vol. 2
Editura Humanitas, Bucuresti, 2009
fisiere pdf și word, neparolate
V1.0 septembrie 2022
De ce este deosebita aceasta carte? Am gasit un raspuns, sau incerc sa va dau un raspuns care sa va incite a o citi.
Este o carte de tip Inchisoarea noastra cea de toate zilele, cu evocarea inchisorii mari numita Romania. Fiindca povestea este spusa de unul din « beneficiarii » iubirii comuniste pentru copiii celor de dinainte. Autoarea este fiica de fost deputat taranist si membru al guvernului, casatorita cu fiul unui stralucit avocat interbelic, studenta la drept. Cum este sa fii izgonit din propria casa, cum este sa traiesti intr-o camera, cum este sa nu iti gasesti serviciu… Cum ti se spune in fata ca ar prefera sa moara de foame…
* * *
Fiindcă l-am găsit pe net, continui a vă prezenta și volumul II. Aceeași mențiune că nu e un scan propriu-zis, ci un e-book.
Ca si alte dăți, voi face recomandarea spicuind și punând citate mai mult.
„O lege apărută în 1947 îi obliga pe toţi cetăţenii români aflaţi în afara graniţelor să revină în ţară într-un anumit termen, după care îşi pierdeau drepturile şi li se confisca averea. Majoritatea, dorind să rămână liberi, au refuzat să se întoarcă şi au alcătuit astfel stratul probabil cel mai compact din ceea ce va deveni, în mai fiecare din ţările lumii, colonia românească în exil.”
” Mult mai târziu, […] mi-a povestit cum, intrând într-o dimineaţă a anilor ’47—48 în clădirea Monitorului Oficial, peste drum de Cişmigiu, văzuse o ciudată dezordine: pe mese lungi se aflau înşirate teancuri de dosare şi hârţoage, în care umblau câţiva tineri dintre care unul, din întâmplare, l-a recunoscut şi a venit să-l salute. Acela i-a explicat, […] că erau puşi să extragă din colecţia Monitorului Oficial toate numirile efectuate între cele două războaie, de la funcţia de director de minister în sus. […] sensul întâmplării – completarea unor liste de viitori vinovaţi – nu i s-a dezvăluit în întregime decât după câtva timp.”
„ Planul Wahlen fusese o soluţie tipic elveţiană la problemele alimentare din perioada războiului. Ţara aceea nu are decât foarte puţin pământ arabil, ea se aproviziona, pe acest capitol, aproape integral din import şi se afla acum înconjurată de ţări ale Axei sau supuse ei, de care n-avea chef să depindă în nici un fel. Doctorul Wahlen avusese ideea să propună populaţiei (la început, mi se pare, într-un singur canton) cultivarea de legume, fructe şi cereale pe toate petecele de pământ utilizabile: terenuri de sport, parcuri de agrement şi bineînţeles curţile oamenilor, până la cele mai mici spaţii de sub ferestrele vilelor din oraşe. Rezultatele au fost atât de strălucite încât planul a fost extins la nivel naţional, ceea ce a necesitat, desigur, o administraţie pe măsură. Marinette lucrase cu dr. Wahlen cât timp durase războiul, iar noi ascultam, uimite, percepând importanţa iniţiativei individuale într-un moment în care, la noi, ea se vedea redusă la zero.”
„ Am tot vorbit de lipsuri, dar n-am precizat nimic. Cel mai simplu ar fi să citez aici date extrase dintr-un mic tabel apărut în Scânteia în primele zile ale anului 1948 şi intitulat „Zile când primim pâine şi când primim mălai”. Sunt enumerate cinci tipuri de cartele, care aveau să rămână valabile ani de-a rândul: A (pentru mineri), B (muncă grea), C (muncă obişnuită, de ex. Funcţionari), D1 şi D₂ (membri de familie) şi E (populaţia nesalariată . Cantităţile de pâine sunt, în ordine: A. 700 g, zilnic; B. 500 g, zilnic; C. 350 g, numai de miercuri până duminică; D1 şi D₂. 250 g, de joi sau vineri până duminică; E. 250 g, o singură zi pe săptămână (joia). În zilele fără pâine se distribuie mălai, între 250 şi 350 g pe zi.”
„ La sfârşitul primului trimestru 1948 au avut loc alegeri parlamentare, noii deputaţi având ca principală misiune să pregătească o constituţie republicană, ceea ce au şi făcut în doar câteva zile. Mandatele aparţineau practic toate partidului de guvernământ: dintre cei 414 deputaţi, nouă simbolizau „opoziţia”, aparţinând unor partide-fantomă, toate de obediență comunistă. Totuşi, înainte de alegeri trebuie să fi domnit oarecare anxietate, de vreme ce Gheorghiu-Dej s-a simţit obligat să precizeze în public că statul protejează proprietatea ţărănească şi să respingă „vechea şi cunoscuta minciună” cum că, după alegeri, ţăranilor li se va lua pământul. De asemenea, ne asigură el, nu va mai fi nici o a doua reformă monetară.
Ce cuvinte frumoase! Campania de colectivizare a început în anul următor, iar reforma monetară a avut loc în 1952.”
„Legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi” a fost votată de Marea Adunare Naţională într-o sesiune de o zi (11 iunie 1948) cu 400 din cele 414 voturi posibile şi a intrat în vigoare în aceeaşi zi. Probabil că precipitarea s-a datorat intenţiei de a lega într-un fel acea reformă esenţială de amintirea revoluţiei din 1848 şi de Proclamaţia de la Islaz. Dar faptul că armatele ruseşti au invadat Muntenia şi au zdrobit atunci revoluţia alături de armatele turceşti a fost ocultat cu grijă în tot timpul regimului comunist. Istoria lui Roller nu pomeneşte de aşa ceva şi nici de celelalte invazii ruseşti în Principate.”
„La 3 august intră în vigoare „Legea pentru reforma învăţământului”. Se desfiinţează toate şcolile private, laice şi confesionale, iar bunurile lor trec în proprietatea Statului. Învăţământul elementar de şapte ani este gratuit, primii patru ani sunt obligatorii. Urmează un învăţământ mediu de patru ani care te poate duce la studii universitare, dar accesul la acestea din urmă se obţine în multe alte feluri, înfiinţându-se numeroase şcoli tehnice, profesionale, pedagogice şi aşa mai departe. Efectele acestei legi aveau să se arate în timp, odată cu programele de studiu, cu Istoria lui Roller, cu obligativitatea limbii ruse şi cu celebrele „şcoli speciale” care până la urmă au permis înscăunarea în diverse funcţii importante a unor personaje lipsite de orice formaţie serioasă, în afară de cea politică.
În timpul procesului public din 1990 împotriva câtorva foşti demnitari din guvernarea ceauşistă, Tudor Postelnicu, fost ministru de interne, investit cu gradul de general fără să-şi fi satisfăcut serviciul militar, a fost întrebat: „Ce studii aveţi?” şi a răspuns: „Un curs special de doi ani, echivalent cu liceul”. La o emisiune televizată cam din aceeaşi vreme, am aflat că Nicolae Ceauşescu poseda o diplomă de bacalaureat eliberată de Liceul Zoia Kosmodemianskaia (fosta Şcoală Centrală de Fete), precum şi diferite certificate de absolvire a claselor precedente, toate emise la distanţă de câteva zile unele de altele.
În anii ’50, titulari ai acestor certificate-fantomă au fost folosiţi peste tot, mai cu seamă în noua industrie. Acestora li se zicea „ingineri pe puncte”, cu aluzie la cartelele de îmbrăcăminte, unde un anumit număr de „puncte” îţi îngăduia cumpărarea unei haine sau a unei perechi de pantofi, nu mai mult, cred, de una pe an.”
„În 22 august 1948 i-a venit înştiinţarea că are de plătit ca impozit, pentru ultimele 23 de zile de avocatură din luna aprilie, în care se ştia bine că va fi scos din barou, suma de 260.000 de lei (11 300 de lei pe zi). Ca să înţelegem ce reprezenta asta, trebuie spus că o leafă de intern de spital era atunci de 2 600 de lei pe lună. Suma cerută ca impozit nu putea fi reunită nici dacă cel vizat şi-ar fi pus în vânzare tot ce mai avea. Lucru ştiut şi de cei care i-o hotărâseră, de vreme ce la 27 august, doar cinci zile mai târziu, i se pune sechestru pe aproape tot mobilierul casei în contul acelui impozit.”
„Ani şi ani la rând, nu doar studenţii şi elevii, ci toţi „oamenii muncii” au fost supuşi obligaţiei de a asculta, de a memora, de a conspecta, de a reproduce cu propriul lor glas şi prin urmare de a integra întregii lor fiinţe o sumă incalculabilă de propoziţii prezentate ca neîndoielnice.
Nu ştiu cu câtă insistenţă s-a petrecut această activitate ideologică în celelalte ţări ale Europei de Est, dar în România ea a avut, sub cei doi şefi de stat succesivi, înzestraţi cu o formaţie politică identică, o continuitate şi o obligativitate înfricoşătoare. Sunt din ce în ce mai convinsă că acest fapt explică în primul rând incapacitatea noastră, evidentă şi astăzi, de a ne însănătoşi felul de viaţă, de gândire şi de muncă. Cincizeci de ani în care oamenii sunt cu toţii siliţi să practice un discurs desprins de realitate, ştiind bine care-i este natura, produc adevăraţi mutanţi intelectuali şi morali.”
„N-am luat nici o hotărâre, dar mi-am cumpărat cartea despre care aflasem că este un fel de biblie a marxismului şi care trebuia practic învăţată pe dinafară: Cursul scurt de Istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Un volum cartonat de vreo cinci sute de pagini, tradus din ruseşte şi ajuns deja la a treia ediţie, deşi apăruse doar în 1948.”
„ O ultimă hârtie oficială ne spune că „Restricţiile domiciliare”, cum se numea pe atunci acel exil interior, „i s-au ridicat la 14 ianuarie 1954, ca urmare a decesului său”.”
„Cui a folosit uitarea opacă, agramată, care s-a aşternut de atunci peste minţile tuturora, timp de atâtea decenii? La această ultimă întrebare e uşor de răspuns: o singură ţară avea interes ca a noastră să devină un fel de provincie docilă, apatică, uşor de manipulat. Dar cei care o slujeau conştient şi ar fi trebuit s-o apere, n-aveau ei oare nicio conştiinţă? Amestecul de frică, ură, cupiditate şi poftă de putere care-i stăpânea pare a-i fi transformat într-un fel de automate. Distrugerile de atunci n-au făcut bine nimănui. Nici unul dintre cei care au ars, rupt şi risipit cu propriile mâini obiecte rare n-a devenit mai bogat, mai puternic sau măcar mai luminat după un atare extaz al jafului. Iar cei de „sus”, care l-au ordonat, şi-au murdărit numele pentru multe generaţii. Nimic din ceea ce a pierit atunci, în acel război civil – căci numai un război poate face astfel de pagube –, nu va putea fi vreodată înlocuit. Din averea acestui popor – deci chiar a jefuitorilor şi a copiilor lor – vor lipsi pentru totdeauna vechile înscrisuri, adevărate titluri de nobleţe pentru un neam ajuns după asemenea distrugeri mai obscur, mai ruşinat, mai umil. Muzeele noastre vor rămâne mai sărace, şi cultura noastră la fel.”
„ Identificarea partidului cu ţara a fost unul din principalele artificii de gândire cu care au creat confuzie şi au sucit minţile multora, decenii la rând. Puţină lume a recunoscut sofismul; să ne gândim doar la cei care s-au angajat să lucreze cu Securitatea şi care explică de multe ori că argumentul cu patriotismul a atârnat greu în hotărârea lor. Suntem atât de slabi la minte, atât de uşor ne lăsăm convinşi de raţionamente scălâmbe! ”
„Cât despre Institutul Italian, el s-a închis în primele zile ale lunii martie 1950, odată cu celelalte institute de cultură occidentale. Şi la cel francez, şi la cel italian, în aceeaşi zi au fost confiscate cărţi, molestaţi angajaţi români şi străini, ba chiar arestaţi şi condamnaţi la câte şase luni de închisoare sau de muncă la Canal simpli cititori, care au purtat toată viaţa o pată de neşters pe dosar pentru vina de a fi fost iubitori sau măcar consumatori de cultură. Ca să dăm un singur exemplu, istoricul de astăzi, profesorul Şerban Papacostea, pe atunci student, se numără printre ei. Dispariţia sediilor în care, gratuit şi în chipul cel mai simplu, le fusese până atunci îngăduit atâtor tineri, atâtor amatori şi profesionişti ai culturii respective, atâtor fiinţe solitare să-şi lărgească informaţia şi viziunea despre lume, avea să confere vieţii culturale româneşti o fizionomie tot mai cazonă. Institute de acest fel nu s-au redeschis decât după patru decenii şi izolarea impusă faţă de restul lumii civilizate, îngustarea felului nostru de a gândi şi închistarea în propriile noastre moravuri şi tabieturi sunt fără îndoială răspunzătoare de multe din deficienţele sau non-performanţele României de astăzi.”
De la Panait Istrati n-am mai intilnit un text asa de frumos despre prietenie. Este minunat.
„Într-o prietenă, într-un prieten trebuie să ai, înainte de toate, încredere: că nu te minte, că nu-ţi vrea răul, că nu te bârfeşte şi nu te lucrează pe la spate, că ţi se arată aşa cum este, fără machiaj şi fără costum de teatru; că îţi ascultă confidenţele cu interes şi simpatie, fără a le comenta cu alţii; că îţi va respecta rezerva şi nu-ţi va cere să-i spui mai mult decât hotărăşti tu însuţi; că îţi cunoaşte defectele, dar a hotărât să le suporte; că la nevoie îţi va veni în ajutor sau te va apăra în faţa altora; că, rămânând disponibilă, sau disponibil, pentru tine, nu te va apăsa totuşi excesiv; în sfârşit, că legătura dintre voi va fi constantă, chiar dacă împrejurările, pentru câtăva vreme, vă vor despărţi. Şi toate aceste condiţii trebuie să le îndeplineşti şi tu pentru ea, pentru el, fără efort şi cu bucurie…
Da, prietenia e ca un dans, ca un menuet ale cărui figuri sunt executate în acelaşi ritm, cu bucurie şi fără efort. Lista de exigenţe e lungă, dar însuşi faptul că această relaţie dificilă şi privilegiată există ne dovedeşte că ea este extrem de necesară, de vreme ce bărbaţi şi femei din toate timpurile şi pe toate continentele au practicat-o mai mult ori mai puţin conştient şi au înfrumuseţat cu ea istoria lumii.”
Tot acolo se află citată o informare a lui Leonte Răutu către Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şeful statului este încunoştinţat că tov. Epişev, ambasadorul URSS în România, „şi-a exprimat părerea că partidul nostru are în această privinţă o iniţiativă extrem de valoroasă, care nu a fost folosită nici în Uniunea Sovietică şi nici în alte ţări, şi care va da fără îndoială rezultate minunate”. O bună temă de reflecţie, pentru cei ce mai cred că toate relele ne-au fost impuse de la Răsărit…
Modificat de stelus (acum 1 an)
|
|
