|
stefi_todo
VETERAN
Inregistrat: acum 13 ani
|
|
Din cadoul de Paşte 2013
Toate cele 10 volume v1.0:
format doc
format epub
format mobi
Şi separat fiecare volum. Arhivele conţin variante v1.0 doc, epub, mobi şi scan djvu
Rămas-bun casei părinteşti (roman), 1975
Scriu cam de multă vreme, azvârl mult, păstrez puţin, iar când recitesc acest puţin mi se pare că e scris de altcineva. Dac-aş fi fost totdeauna mulţumită de mine, de semenii mei, de viaţa pe care-o duc sau pe care-am dus-o, cred că n-aş fi scris (şi cred că n-aş scrie) decât scrisori prietenilor şi rudelor, la nevoie – cereri pentru eliberarea unor adeverinţe, aş fi completat (şi aş completa) formularea necesare în relaţiile cu instituţiile publice, deci n-aş fi atins (şi nici n-aş atinge) beletristica nici măcar cu-o floare. M-am apucat să scriu fiindcă mă supăr, mă-nfurii mai bine zis, de foarte multe ori; hotărându-mă să fiu o persoană urbană, care nu scuipă pe jos, nu-njură decât între prieteni şi nu sparge capetele pe care-ar vrea să le spargă – fac şi eu ce pot: am nişte petece de hârtie în care mă simt stăpână, în care-mi poate fi milă de cine-mi place şi-n care pot lua peste picior pe cine-mi place (şi, mai ales; pe cine nu-mi place). De când am scris-o şi pân-acum, am avut tot timpul să mă-ndepărtez de cartea asta: continuă să-mi placă doar pe-alocuri şi doar uneori.
Arta conversaţiei, 1980
Eu cred că autorul vede realitatea cu anumiţi ochi înainte de a se apuca să scrie o operă, proces invers pentru cititor. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cât la sută este rezultat al realităţii şi cât al interpretării ei. Dozajul lor depinde – cred eu – în primul rând de structura scriitorului, de capacitatea lui de-a transforma realitatea în metaforă. Cu cât această capacitate este mai mare, cu atât elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine «real» în literatură – presupunând că a avut un model în viaţa reală – doar după ce scriitorul, descompunându-l, anihilându-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei sale. Oricât de extraordinară ar fi «realitatea» unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta Conversaţiei, «adevărat» – în sensul realităţii stricte, al realităţii naratorului – este doar fundalul istoric şi sensul relaţiilor sociale pe care le-a determinat.
Candidaţii la fericire (proze), 1983
Frumoşi sau urâţi, proşti sau deştepţi, norocoşi sau ghinionişti, între două certitudini – naşterea şi moartea – suntem în stare să renunţam la multe idei şi la o droaie de idealuri: dar, pitită undeva în suflet, păstrăm nebiruită aspiraţia spre fericire. Oricum, cu toţii, ne considerăm nişte candidaţi, posibili aleşi la un scrutin al destinului. Sperând… Speranţe ni se vând cu tona, iar noi abia aşteptăm să fim minţiţi. Ne minţim la rându-ne cât ne ţin puterile, trăgând nădejde că măcar o dată, una singură, fericirea are să-şi arunce ochii şi asupra noastră. Deşi ea nu prea are obiceiul ăsta, noi, condamnaţii la viaţă, cutreierând prin lume într-o doară, o tot pândim. Ne autominţim. E poate cea mai frumoasă închipuire plăsmuită de mintea noastră, o umbră propice la care ne adăpostim, când în moalele capului ne bat razele unui soare nemilos, pe drumul nostru între două certitudini.
Sărută pământul acesta (roman), 1987
Un învingător îi poate aduce învinsului elemente superioare de civilizaţie, de cultură, de fel de-a trăi. Cu siguranţă însă îl va lipsi de libertate: altfel spus, de capacitatea de-a se organiza după mintea şi după dorinţa proprie. Niciun cuceritor nu cucereşte de dragul celui cucerit. Nici străbunii noştri romani nu i-au cucerit pe strămoşii noştri daci fiindcă le voiau binele şi pentru că doreau să-i civilizeze după modelul Romei. Îndeobşte, un popor învins se acomodează cu ocupantul, deoarece nici pe vremea libertăţii sale nu se poate spune că era pe deplin independent. Au existat în rândul învinşilor daci şi inşi care-au pus calitatea vieţii mai presus de viaţă. Aceştia – conformându-se unui cod nescris al onoarei, transmis din generaţie-n generaţie – au preferat să-şi ia viaţa decât să accepte călcâiul cuceritorului: exemplu fiind regele Decebal cu familia lui şi căpeteniile acestuia. Din partea romană, respectând la rându-i codul onoarei în care fusese crescut, generalul Longinus înţelege să-şi ispăşească prin sinucidere vina de-a se fi lăsat prins de daci. Sărută pământul acesta încearcă să-nfăţişeze înfruntarea dintre învinşi şi-nvingători, într-un plan lesne de desluşit la prima vedere; într-un plan secund, de taină – înfruntarea dintre sufletele care nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. În sufletul învingătorilor se strecoară bănuiala nedreptăţii pe care-o săvârşesc venind să-i stăpânească pe alţii. În sufletul învinşilor, chircit ca de secetă, bucuria nu va mai fi bucurie, în schimb, tristeţea şi umilinţele vor mocni pururi. Această ficţiune care şi-a dat osteneala de-a prezenta o epocă respectându-i mentalitatea cu gândul permanent la învinşi, seamănă a realist compendiu al istoriei neamului nostru de ieri, de azi şi de mâine.
Carnetul din port-hart (roman), 1996
Eternitatea nu pleacă niciodată dintr-o ţară. Ea nu părăseşte. Ea rabdă şi aşteaptă.
Eu fac parte dintr-o generaţie de naivi, pentru care ţara asta e singura lor ţară. Nu consider că am dreptul la altă soartă decât soarta ei.
Arta compromisului (roman), 2002
Un scriitor nu poate pretinde că ar deţine adevărul absolut şi că părerile lui ar fi infailibile. Scriitorul este doar un observator şi un comentator al vieţii, dar, mai ales al contemporaneităţii sale. Scriitorul, neerijându-se în judecător, obligat să aplice fie codul civil, fie pe cel penal, nu dă sentinţe: constată. După lectura multor cărţi rămâi cu un gust amar. Am invidiat de când mă ştiu autorii care te fac să râzi. Ce har nemaipomenit: analizând necruţător lumea în care trăieşti, să stârneşti totuşi hohote de râs. Face fiecare ce poate. De multe ori, oamenii se-nşală unii asupra altora. Se pot înşela şi asupra lor înşişi. Fără să vrea. Grav este când simulează orbirea şi înşelarea. Despre acestea din urmă este vorba în cartea de fată. Conformismul, ca şi compromisul, nu face economie de mijloace: astăzi, ca şi ieri, ca şi mâine, ca totdeauna; deşi de-o perfectă monotonie şi neconţinând nimic imprevizibil, vrea să creeze şi să-şi creeze iluzia că schimbându-şi recuzita îşi schimbă şi conţinutul. Pe lume există proşti cinstiţi, prin voia Domnului, dar şi mai mulţi simulanţi ai prostiei, care-i prostesc pe alţii de-adevăratelea. Printre cei care simt voluptatea de-a imita personajele la modă se numără şi snobii. Ei alcătuiesc o congregaţie importantă, uşor de manipulat, pe care manipulatorii se bizuie, făcându-se că o iau în serios. E-atâta făţărnicie pe lume, încât, scriitor fiind, ar fi incorect să te faci a n-o vedea; iar dacă tot ai văzut-o să nu le-o arăţi şi altora cu degetul. Chiar dacă făţărnicia va-mpărăţi Pământul: acum şi pururea şi-n vecii vecilor…
De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2005
Ne străduim de totdeauna să aflăm care sunt mecanismele trecerii noastre prin viaţă. Am vrea să le-nfrumuseţăm şi s-aurim pilula. Putem să ne străduim mult şi bine; ele rămân, prozaic, neschimbate: foamea, dragostea, frica, invidia. Majoritatea oamenilor sunt mânaţi de biciul foamei. Pentru cine nu ştie ce va să zică foamea o poate trata ca pe-un element vulgar. Depinde care e palierul pe care te-a situat naşterea. Nu sunt de dispreţuit, ba dimpotrivă, sunt chiar de admirat, cei care muncesc şi vor să-şi depăşească palierul din naştere, ca să aibă ce mânca şi, în acelaşi timp, nu se-nrăiesc nicicum, ci restituie societăţii măcar strădania neamului din care se trag. Pentru un biolog, beneficiind de cele mai moderne mijloace de investigare, e un succes realizarea unei clone: a intervenţiei pe-un embrion. Pentru ţăranul care, neam de neamul lui, şi-a arat ogorul cu plugul tras de două vaci costelive, tractorul se-arată minunea minunilor, iar cine-i va lua sapa din mână şi va născoci o unealtă care să prăşească singură va fi cel mai mare inventator.
Cartea de faţă înfăţişează, fără părtinire, prin intermediul personajelor ei, mecanismele vieţii noastre, neschimbate ca un mit.
Viaţă, viaţă, legată cu aţă (roman), 2007
Oare ce să fie viaţa pentru om? Drumul între prima şi ultima suflare, sigur. Iar când ai trăit cea mai mare parte a ei, poţi spune c-ar fi şi deosebirea dintre închipuire şi realitate. Trăim permanent între ceea ce ne-am dori şi ceea ce ni se oferă. Întristătoare păcăleală care trebuie îndurată cu mult curaj. Majoritatea oamenilor îşi doresc tihna, după anumite canoane: căsătorie, copii. Copii – din dorinţa de-a lăsa urmă pe lume şi de-a-ţi investi mult-puţinul cât ţi l-ai însuşit. Tu, capra, ţi-ai dori ca iada să sară casa. Precum întreaga noastră existenţă şi copiii sunt parte integrantă a ruletei ruseşti. Viaţa noastră depinde adesea de-o spărtură în trotuar, ce ne poate lăsa schilozi. Depinde, depinde, depinde… Cred că idealul unei vieţi echilibrate e liniştea şi lipsa evenimentelor care s-o perturbe. Şi când ne dăm seama de ce anume ţin sănătatea noastră, echilibrul nostru, «fericirea noastră» – de cele trei ursitori care ne menesc – nu putem să nu spunem atât despre noi înşine, cât şi despre tot ceea ce ne-nconjoară şi este la fel de precar ca şi noi: «Viaţă, viaţă, legată cu aţă».
Pe apa sâmbetei (roman), 2009
Unii oameni trăiesc de la-nceput sub semnul deosebirii dintre dreptate şi recunoaşterea ei, încât îşi duc viaţa ca actori ai unei tragicomedii, căreia îi sunt şi spectatori. Prea obidiţi de propria condiţie, îşi dau seama de inutilitatea efortului de-a îndrepta lumea, acţionând singuri. Unii sunt astfel de «înţelepţi»; alţii simulanţi şi arivişti: nişte «hopa-mitică» ai tuturor timpurilor. Eroina se confruntă permanent cu o dilemă existenţială: revoltă sau acceptare a destinului. «Fericiţi făcătorii de pace», afirmă Biblia. Fericiţi şi demni de respect. Nefericiţi cei care cred c-o vor afla undeva, cândva, replică viaţa…
Notă informativă bătută la maşină (roman), 2011
Cartea pe care-o citiţi nu prezintă nicio noutate privind Securitatea ori serviciile asemănătoare. Instituţia este văzută dinăuntru, de cineva aparţinând angajaţilor ei civili, aşadar, categoriei «nici cal, nici măgar». Personajul principal nu e decât o simplă traducătoare, al cărei acces la documente – documente pe care nimeni nu le va cunoaşte, poate, vreodată – este dirijat. Nu se vădeşte o adeptă a regimului comunist, nu-şi idealizează slujba, ci rămâne cum singură se caracterizează, o măruntă profitoare a situaţiei. Şi-atâta. Profesia îi spulberă iluziile despre orice şi despre oriunde. Eroina, prin propria existenţă şi prin viaţă-n general, ajunge la concluzia că libertatea are numai o semnificaţie ideologică, nicidecum o valoare personală, omul fiind liber doar când îşi dă duhul. Precum în orice regim şi în cel comunist lumea iubeşte şi se-nmulţeşte, urmând căile imuabile decise de Fire. Sentimentul care domină personajul este dezamăgirea, imuabilă şi ea pentru sufletul omenesc în orice regim. N-aş putea spune că am dat la iveală un compendiu de pesimism; cât despre unul de optimism, nici vorbă, ziua de azi fiind, cu mărunte variaţii, copia celei de ieri. Şi a celor de totdeauna… De pretutindeni.
Modificat de stefi_todo (acum 11 ani)
|
|
