|
Ra
Pe lista neagra
Inregistrat: acum 19 ani
|
|
s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.
ÃŽn 1932 devine membru al Partidului Comunist Român, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. ÃŽn 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. ÃŽn 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. ÃŽn urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept "agitator comunist periculos", precum şi "distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă". După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în "subteran", dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la ÃŽnchisoarea Doftana.
ÃŽn 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-1945).
După acapararea puterii de către comunişti în 1947, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. ÃŽn 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român(PMR), la doar câteva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. ÃŽn 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.
[modifică]
Ceauşescu la conducerea României
La doar trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social-Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. ÃŽn acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară în Republica Socialistă România.
ÃŽn 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic (aparent) independent faţă de Uniunea Sovietică. ÃŽn anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.
ÃŽn 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al României. Pe plan extern, Ceauşescu urmează un curs aparent independent faţă de cel Moscovei şi al majorităţii ţărilor blocului comunist. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean care, la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Uniunea Europeană. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Uniunea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Uniunea Europeană. ÃŽn ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. Regimul Ceauşecu rămâne fidel cursului independent introdus de Gheorghiu-Dej. ÃŽn anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa acestuia faţă de de-stalinizare. Poliţia secretă (Securitatea) continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înnăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Corean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu purcede la transformarea sistemului autohton după modelul nord-corean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în Română şi distribuite pe scară largă în ţară.
Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului, construită în timpul lui Ceauşescu
Extinde
Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului, construită în timpul lui Ceauşescu
ÃŽncepând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc construite. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a sute de monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată . Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
[modifică]
Fuga lui Pacepa
ÃŽn 1978, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) al Securităţii, părăseşte ţara şi obţine azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceauşescu de a restructura Securitatea nu reuşesc să-i îndepărteze pe toţi colaboratorii lui Pacepa şi să limiteze pierderile. ÃŽn cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0895265702) (în româneşte: Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceauşescu cu organizaţii teroriste arabe, activităţile intense de spionaj contra industriei americane, precum şi planurile bine ticluite de a atrage susţinere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internaţional se accentuează, paralel cu o înrăutăţire a situaţiei economice. Serviciile străine de informaţii îşi intensifică eforturile de infiltrare a Securităţii, în timp ce controlul lui Ceauşescu asupra aparatului începe să se clatine.
[modifică]
Dictatura şi cultul personalităţii
ÃŽncepând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. ÃŽn acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Dictatorul era calificat adesea drept “geniul Carpaţilor†sau “marele conducătorâ€, iar consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, drept “savant de renume mondial†şi "mama iubitoare" a poporului. La un moment dat, Ceauşescu începe să îşi facă apariţia în public purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de “felicitareâ€. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesezizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.
Pentru a evita noi situaţii de “gen Pacepaâ€, Ceauşescu numeşte membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcţii cheie de conducere.
[modifică]
Statura politică a lui Ceauşescu
Pe parcursul "epocii Ceauşescu", România devine al patrulea mare exportator european de armament. ÃŽn pofida acestui fapt, se pare că dictatorul se visa laureat al Premiului Nobel pentru pace. ÃŽn acest sens, Ceauşescu face mari eforturi pentru a obţine statutul de mediator în conflictul israelo-palestinian, (România fiind singura ţară in contact oficial cu ambii beligeranţi). Mai mult, în anii ’80, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii personalului Armatei Române cu 5%. ÃŽn aceeaşi perioadă, mari "adunări populare" pentru susţinerea păcii mondiale sunt convocate frecvent la iniţiativa dictatorului.
[modifică]
Datoria externă
ÃŽn ciuda regimului său dictatorial, aparenta sa independenţă faţă de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deşi departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă din partea vestului. Regimul Ceauşescu beneficiază de împrumuturi masive pentru finanţarea programelor sale economice. ÃŽn ultimă instanţă, datoria creată dă lovitura de graţie economiei româneşti. Realizând pericolul adus de datorii, Ceauşescu organizează un referendum şi introduce în constituţia Romaniei o clauză care interzicea pe viitor repetarea greşelii, luarea de noi împrumuturi (clauza a fost prima eliminată fără referendum - chiar dacă era în constituţie! - de FSN la preluarea puterii). ÃŽn ultimii săi ani de domnie, Ceauşescu decide eradicarea datoriilor externe cu orice preţ. ÃŽn acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând astfel populaţia până şi de cele mai elementare alimente şi bunuri de consum. Plata întregii datorii externe, în valoare de 60 de miliare de lei, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului communist.
[modifică]
Conducere inaptă
Politica socială a regimului Ceauşescu a avut şi ea o contribuţie majoră la agravarea situaţiei interne. ÃŽntreţinerea forţată a sporului "natural" al populaţiei a reprezentat timp de decenii una din priorităţile regimului. Un element important al acestei politici este reprezentat de introducerea, în 1966, a unui decret care interzicea avorturile. Acest decret cu putere de lege permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depăşit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naştere la cel puţin cinci copii. ÃŽn teorie, mamele a 5 sau mai mulţi copii ar fi avut dreptul la privilegii substanţiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulţi copii aveau dreptul la o maşină ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum şi o vacanţă gratuită pe an într-o staţiune balneară. ÃŽn timp ce sporul populaţiei este întreţinut artificial, sărăcia şi slaba (mai precis inexistenta) educaţie sexuală duce la abandonarea a mii de copii nedoriţi în orfelinatele de stat, care se aflau într-o stare jalnică la acea vreme (şi probabil multă vreme după aceea), având drept consecinţă o rată înspăimântătoare a mortalităţii infantile. Un alt element dezatruos este reprezentat de refuzul lui Ceauşescu de a lua la cunoştinţă faptul că epidemia de HIV/AIDS lua proporţii în România. ÃŽn România anilor '80 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie "resterilizate" în orfelinate şi nu numai, propulsează România pe locul doi în topul infecţiilor pediatrice cu HIV în Europa sfârşitului de secol XX.
ÃŽn 1987, o grevă a muncitorilor din Braşov este înăbuşită violent de către regimul Ceauşescu.
De-a lungul anului 1989, Ceauşescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. ÃŽn august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european şi a "apărării socialismului" în aceste ţări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varşovia, cât şi de către China.
[modifică]
Tensiune crescândă
ÃŽn 1989, Ceauşescu pare a ignora total situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. ÃŽn timp ce populaţia trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit, televiziunea naţională arată adesea imagini ale dictatorului vizitând magazine special "preparate" pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Nu de puţine ori, Ceauşescu face referinţă în interminabilele sale cuvântări la "înaltul nivel de trai" atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria Românei. Din păcate, aceste afirmaţii fără acoperire erau în crasă contradicţie cu experienţa cotidiană a românului de rând.
[modifică]
Revoluţia din decembrie 1989
Articol principal: Revoluţia română din 1989
Revoluţia din decembrie 1989
Extinde
Revoluţia din decembrie 1989
Evenimentele sângeroase de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist.
Spre exasperarea majorităţii covârşitoare a românilor, Ceauşescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989.
O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuinţa parohială pe care o ocupa de drept la Timişoara, pe motiv că acesta ar îndemna la ură etnică, întâmpină rezistenţă din partea enoriaşilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstraţie de sprijin. Acestora li se alătură studenţi români, iar demonstraţia capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliţiei şi Securităţii apar la faţa locului la 17 decembrie 1989 şi deschid focul asupra manifestanţilor.
La 18 decembrie 1989, Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soţiei sale, Elena, şi altor colaboratori apropiaţi, misiunea de a înnăbuşi revolta de la Timişoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în ţară, la 20 decembrie 1989, Ceauşescu ţine o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timişoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne şi de subminare a suveranităţii României. Pâna la cuvântarea lui Ceauşescu, mediile oficiale de informare evită cu stricteţe orice referinţă la evenimentele care se derulau în Timişoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara graniţelor ţării, precum Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. O "adunare populară" în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în faţa sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piaţa Revoluţiei. Demonstraţia degenerează în anarhie. Soţii Ceauşescu, surprinşi de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor şi, în final, se refugiază în clădirea CC, unde rămân până a doua zi. Populaţia capitalei se adună în Piaţa Revoluţiei, unde confruntă unităţile miliţiei şi armatei de pe baricade improvizate. Din păcate, raportul de forţe înclină clar în favoarea forţelor de represiune, bine reprezentate numeric şi bine înarmate, care pînă la miezul nopţii reuşesc să degajeze piaţa şi să aresteze sute de protestatari.
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstraţiei din 21 decembrie, reacţia ineptă şi neajutorată a lui Ceauşescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga ţară. Până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile oraşe ale României. Moartea în condiţii suspecte a ministrului apărării, Vasile Milea, este anunţată în 22 decembrie de către posturile naţionale de radio şi televiziune. Imediat după acest anunţ, o şedinţă extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceauşescu, care cu acest prilej anunţă că preia comanda armatei. Ceauşescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulţimii adunate în faţa sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forţează uşile şi pătrund în sediul CC, iar cuplului Ceauşescu nu îi rămâne decât opţiunea de a fugi cu un elicopter care îi aştepta pe acoperişul clădirii CC.
[modifică]
Lovitura de stat
Ceauşescu plecând din Piaţa Revoluţiei la 22 decembrie
Extinde
Ceauşescu plecând din Piaţa Revoluţiei la 22 decembrie
Modul exact în care s-au derulat evenimentele din 21-22 decembrie 1989, care în final au dus la căderea regimului comunist din România, este departe de a fi fost clarificat, în pofida celor aproape 16 ani care s-au scurs de atunci.
Mulţi, printre care se numără şi Filip Teodorescu, ofiţer superior de Securitate la acea vreme, afirmă că un grup de generali de Securitate făcând parte dintr-un grup de conspiratori, ar fi profitat de protestele din 16-22 decembrie pentru a lansa o lovitură de stat. Un alt fost ofiţer de Securitate, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că lovitura de stat, în pregătire încă din 1982, ar fi fost planificată pentru noaptea de Anul Nou ’89-’90. Dată fiind evoluţia neaşteptată a evenimentelor, planul ar fi fost adaptat spontan noilor condiţii. Ministrul Apărării, generalul Milea, ar fi fost asasinat fie de către complotişti, datorită faptului că acesta ar fi refuzat să colaboreze, fie de către fidelii lui Ceauşescu, pe motiv că generalul ar fi refuzat să ordone armatei deschiderea focului asupra protestatarilor.
ÃŽn acest moment, nu se ştie cu certitudine dacă această conspiraţie a fost reală, şi dacă autorii ei sunt cei vehiculaţi de colonelul Burlan.
Explicaţii alternative susţin că evenimentele din decembrie 1989 ar fi fost rezultatul unei combinaţii de elan revoluţionar şi confuzie inerentă, sau că diverse personaje din aparatul militar ar fi profitat în mod oportunist de revolta spontană a populaţiei, pentru a acapara puterea pentru ei sau pentru persoanele pe care le susţineau.
Conform declaraţiilor lui Burlan, conducătorii conspiraţiei ar fi fost generalii Stănculescu şi Neagoe, colaboratori apropiaţi şi consilieri pentru probleme de securitate ai dictatorului. Burlan afirmă că generalul Stănculescu ar fi fost cel care l-ar fi convins pe Ceauşescu să convoace adunarea populară din 21 decembrie, în faţa sediului CC, care în prealabil ar fi fost "preparată" cu arme automate telecomandate. Conform lui Burlan, armele telecomandate ar fi fost folosite pentru a trage la întâmplare în participanţi, în timp ce Ceauşescu îşi ţinea cuvântarea, în timp ce agitatori "plantaţi" în mulţime scandau slogane anticomuniste la megafoane. Prima reacţie a mulţimii a fost una de panică. Mesajele transmise prin megafoane, afirmând că trupele lui Ceauşescu trag în mulţime şi chemând oamenii să se alăture revoluţiei, îşi ating în cele din urmă scopul. Adunarea populară se transformă într-o demonstraţie de protest împotriva regimului.
La 22 decembrie 1989, armata nu are comandant, cu Ceauşescu (oficial încă la comandă părăsind scena şi ministrul apărării, Vasile Milea, asasinat. Conducerea militară a Bucureştiului ordonă trupelor să se alăture demonstranţilor.
Filip Teodorescu şi alţii afirmă că diverse unităţi militare ar fi fost trimise să lupte unele contra altora de către liderii conspiraţiei, sub pretext că diverse obiective strategice, ca de exemplu aeroportul Otopeni, s-ar afla sub controlul "teroriştilor". Scopul acestor acţiuni ar fi fost răspândirea fricii şi atragerea armatei de partea conspiratorilor. Consensul general este că acte deliberate de terorism au fost în mod cert comise în decembrie 1989, în timp ce la baza altor incidente a stat confuzia. Ponderea relativă a celor două fenomene nu a fost încă stabilită. ÃŽn pofida celor aproape 16 ani scurşi de la revoluţie, identitatea "teroriştilor" şi a celor care i-au folosit rămâne pâna azi un mister.
[modifică]
Sfârşitul lui Ceauşescu
Un român ţine în aer o carte cu portretul lui Ceauşescu la 26 ianuarie 2005, când dictatorul trebuia să împlinească 87 de ani. ÃŽn fiecare an, un număr mic de români, nostalgici pentru era ceauşistă, vizitează mormântul său de ziua sa de naştere.
Extinde
Un român ţine în aer o carte cu portretul lui Ceauşescu la 26 ianuarie 2005, când dictatorul trebuia să împlinească 87 de ani. ÃŽn fiecare an, un număr mic de români, nostalgici pentru era ceauşistă, vizitează mormântul său de ziua sa de naştere.
La 22 decembrie 1989, soţii Ceauşescu părăsesc capitala la bordul unui elicopter, împreună cu Emil Bobu şi Manea Mănescu. Fac o scurtă escală la Snagov, după care îşi continuă drumul spre Târgovişte, unde abandonează elicopterul.
Cei doi fac autostopul şi sunt luaţi in maşină. ÃŽn final, fiind aflaţi în custodia miliţiei, cei doi sunt predaţi autorităţilor militare. La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt condamnaţi la moarte şi executaţi, după un proces sumar, în faţa unui tribunal militar ad-hoc. Tribunalul respectiv şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu face front comun cu procurorul, în loc să îşi apere "clientul". Colonelul Burlan afirmă că, după pronunţarea sentinţei capitale, generalul Victor Stănculescu i-ar fi încurajat pe soldaţii din plutonul de execuţie să nu ezite în executarea sentinţei, exclamând: "Nu vă fie milă, au 2 miliarde de lei in cont!". Stănculescu, consilier prezidenţial la acea vreme, este considerat ca fiind unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu. Burlan sugerează că acesta ar fi fost unul din organizatorii loviturii de stat.
[modifică]
Altele
Ceauşescu avea un fiu adoptiv, Valentin Ceauşescu, o fiică, Zoia Ceauşescu (născută în 1950) şi un fiu mai tînăr, Nicu Ceauşescu (1 septembrie 1951 - 25 septembrie 1996).
Salariul oficial al lui Ceauşescu era de 18000 lei (aproximativ 1200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioada). Din această sumă, Ceauşescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi.
Garda personală a lui Ceauşescu era foarte puţin numeroasă în comparaţie cu cea a actualilor guvernanţi ai României, constând in numai 40 de membri, responsabili pentru protecţia întregii sale familii, precum şi a locuinţelor acestora. Şeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă. Colonelul Burlan susţine că Ceauşescu se credea iubit de popor şi nu simţea nevoia protecţiei. Acest detaliu ar putea explica uşurinţa cu care Ceauşescu a fost înlăturat si capturat în decembrie 1989.
9.1KB
|
|
