Mihnea_the_Pitbull
Membru Junior
 Din: Bucharest
Inregistrat: acum 15 ani
|
|
Deocamdata, iata cronica:
Umilinţă" - O doză de ceva
Padaroxalul prostambul
"E un padarox", spunea Gyuri Pascu acum vreo cincisprezece ani, într-unul dintre neuitatele sale roluri de tâmpiţi cu personalitate pe care le compunea în acea perioadă de glorie a Divertisului. În ceea ce ne priveşte, nu e decât un padarox aparent faptul că la noi încă se mai produc pelicule destinate din start să nu adune nici public în sală, nici elogii în presă (că de premii, ce să mai vorbim...!), ambiţia lor maximă fiind proiectarea prin câte două-trei festivăluţe mărginaşe şi festivălaşe mărginuţe, ca să pună puţină celulită pe portofoliile viitoare ale realizatorilor. În realitate, acestea sunt celebrele "filme-sifon" (celebru fiind doar conceptul, că altfel formularea e inedită, acuma mi-a venit), fără alt scop decât acela de a aspira o subvenţie C.N.C. din care să se căptuşească onorariile onorabililor, sub pretextul unei producţii cinematografice - şi nimic mai mult (uneori, stai şi-ţi zici chiar că tocmai de-aia-s aşa de nule, ca să nu le bage lumea-n seamă, şi sifonarea să meargă mai uns). Ceea ce se-arată a fi şi obiectul muncii Casei Pada... ăsta, Paradox, a mult îndrăgiţilor noştri [cenzurat în virtutea "pactului de neagresiune"] şi Marius Theodor Barna.
Alt padarox al Paradoxului e acela că, la fiecare premieră a câte unei asemenea cioace, aduce câte-un vorbitor de marcă să aburească lumea din sală. La "Dincolo de America", Alex Ştefănescu asimila biomasă cu polonicul despre cum îi venea lui să aplaude filmul de unul singur în timp ce-l viziona acasă pe DVD (adică, autosatisfacere tujur-bonjur). La "Casanova, identitate feminină", Ioan Bogdan Lefter a îndrugat un pomelnic de aberaţii din care n-am reţinut decât că e un film "perplexant". De data asta, măgăreaţa "Umilinţei" (în ambele două sensuri) a căzut pe Dan Puric - care, spre lauda lui, nu-i nici un dobitoc, nici o Iudă, aşa că ce-a făcut el? Păi ne-a ţinut o conferinţă de patruzeci de minute (după ceas!) în care ne-a povestit câte-n lună şi-n stele, şi din când în când îşi mai amintea şi ce caută el acolo, aşa că, indiferent prin ce loc al şirului de anecdote de afla, însăila şi câte-un apropo la ce-aveam să vedem pe ecran. Nu se lega de nici o culoare, dar Dănuţ e un tip mintos şi plin de farmec, aşa că ne-a făcut plăcere să-l ascultăm. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce-a urmat dura cam o oră şi un sfert, deci nici măcar de două ori cât preambulul lui Dan, care astfel devenea aproape ambul în toată regula, succedat de postambulul pe peliculă - adică, un nou padarox (al câtulea, pe seara asta...?)
Dar cum respectivul postambul face obiectul prezentelor rânduri, să vedem despre ce e vorba-n propoziţie.
Există, cum poate ne mai amintim de la gramatică, propoziţii simple şi propoziţii complexe, fraze compuse şi enunţuri eliptice - acestea din urmă, putând atinge până şi extreme monosilabice şi chiar monofonetice (un "A...!" sau "E...?" rostit de careva personaj poate avea sens). La polul opus, se pot îndruga vorbe pe zeci de minute (fie şi nouăzeci şi cinci, la o adică), şi tot nu se însăilează nimic - avem de-a face doar cu un fel de, aşa, "o doză de ceva", cum cântă Stela Popescu în reclama aia la Farmacia Inimii Catena, ilustrată prin cel mai idiot catren văzut vreodată la televiziune în iarna asta... S-ar putea să fie şi aici vreo legătură, cine ştie - căci autorul, Cătălin Apostol, e realizator de emisiuni de televiziune, a făcut ceva reportaje şi documentare la viaţa lui (lăudabile chiar, dacă e să acordăm credit palmaresului din mapa de presă), şi aşa cum se întâmplă de-atâtea ori, l-a furat şi pe el abiţia de a face lung-miraj de ficţiune, fără să ştie că asta şi cu filmul sunt două treburi foarte grele. Apostol e unul dintre acei idealişti naivi care cred că e de-ajuns să trânteşti pe hârtie câteva întâmplări fără nici un Dumnezeu (dar pline de icoane - se referea şi Puric la ele, în expozeu, că se ştie că el le are pe-astea cu misticismul creştin), şi gata, ai un scenariu. Cine, de la Padarox, să-i explice că de fapt de-aici şi până la o poveste cinematografică închegată drumul e cam cât de la ciorna unei compuneri de clasa a II-a până la o proză de Camil Petrescu - că tot ne sfătuia el: când scrieţi ceva, mai întâi duceţi până la capăt prima variantă - bună, rea, cum o fi; apoi, începeţi s-o modelaţi, cu trudă şi răbdare, şi nu vă mai opriţi până nu atingeţi desăvârşirea. Cătălin Apostol a fost mai operativ: el a încropit o părticică din schiţa crochiului unui prim contur vag de intenţii, după care, la filmare, hai noroc şi la mai mare!
Povestit, ar fi aşa:
Un fost medic veterinar (Şerban Ionescu), şocat c-a măcelărit un prunc cu combina, că ăla se juca nesupravegheat prin lanul de porumb, a decăzut până la stadiul de nebun al satului şi locuieşte în turluţa unei bisericuţe abandonate. El e prieten c-un copil care-i tot aduce de mâncare (Cristi Oleser), spre disperarea maică-sii (Madga Catone), care când îl vede-i vine dracii, se urcă-n mansarda homelessului şi-i aruncă pe fereastră toate alea. Între timp, nişte ţâgănoci fură noaptea de la primărie din ajutoare. Vine un ţăran (Costel Caşcaval) care începe să ţipe la ei c-o să-i dea în gât, aşa că ăia-l înjunghie puţin. Înjunghiatul se plânge la poliţist (Valentin Teodosiu), care evident e pe mână cu ţâgănocii, aşa că mişculează cazu'. Poliţistul tot îndeamnă sătenii să facă dig, că vin inundaţiile. Sătenii nu vor, că-s ocupaţi să bea la crâşmă şi să vadă la televizor cum tot vin inundaţiile. Pe parcurs, veterinarul homeless tot apare pe ici, pe colo, şi care cum îl vede, cum îi dă câte una (Nicodim Ungureanu, Vasile Popa Ţeavă ş.a.), cu garnitură de înjurături (asta fiind "umilinţa" aia din titlu). Totodată, suntem siliţi să ascultăm din voice-over epistolele scrise de copil răposatului său tată, pe care el şi veterinarul le vâră cu pioşenie sub câte-un bulgăre de pământ de pe mormânt. Vine prefectul (Mircea Constantinescu) şi le zice celor câţiva săteni că satul trebuie să fie strămutat din calea puhoaielor. Ăia nu vor, aşa că se mobilizează spre dig. Seara, aflăm că l-au făcut, şi-şi beau satisfacţia la crâşmă, unde vin şi ţâgănocii la o bere. Înjunghiatul le promite c-o să-i vadă-n puşcărie, aşa că ăia îl trântesc de pe taburel şi se duc. Ajung, din motive nedeclarate, în garsoniera homelessului, care nu-i acasă, ci numai copilul, pe care l-a uitat Dumnezeu dormind pe-acolo, aşa că-i dau una, aşa, de principiu, de se duce bâldâbâc în jos pe scară şi dă-n primire. Aici intră nişte cadre contratipate de pe undeva, cu şuvoaie de apă prăpădind nişte uliţe, iar de pe soundtrack se-aud zbierete (ca să deducem că a venit viitura şi pân-aici le-a fost). Homelessul se duce spre orizont cu copilul mort în braţe. Şi se tot duce.
E un loc comun că actorii foarte buni nu pot să joace prost - şi unele cazuri recente păreau s-o dovedească şi la noi: Val Teodosiu era firesc, substanţial şi bogat chiar şi-n jelanii ca "Sistemul nervos" sau "Poker". Costel Caşcaval era singura chestie credibilă şi respectabilă din "O secundă de viaţă". Nicodim Ungureanu avea carne şi sevă până şi la Daneliuc. Magda Catone le zice bine chiar şi la Cristinica Nichituş. De "Pelicanu" Şerban Ionescu, sau de Mitică Popescu, ce să mai vorbim. Ei bine, băiatul ăsta, Cătălin Apostol, reuşeşte incredibila performanţă de a-i face de râs şi pe unii ca ei. Pe canavaua unor mizascene complet nelucrate, îngrămădite cum dă Domnul, actorii îşi prăvălesc replicile bolovănos şi strident - culmea, cu o excepţie de nouveau padaroxală: singurii fireşti sunt copilul Cristi Oleser (dar numai când relaţionează cu alţi actori; lectura din off a scrisorilor sună mai rău decât debitatul exasperat al unor lecţii tocite la ora unei profesoare surde - culmea, alea se mai şi voiau la sentiment!) şi cascadorul Ţeavă. Se vede de la o poştă că Apostol, crescut cu reportaje şi documentare (pe care nu i le-am văzut, deci să zicem cä-i pot acorda un cec în alb, acceptând că s-ar putea să fie reuşite), n-are nimic de niciunele cu filmul de ficţiune şi coordonarea actorilor, da' încă nu i-a spus nimeni. In plus, nimeni nu i-a spus că atunci când n-ai mijloace financiare, tehnice, etc., să arăţi ceva (o inundaţie catastrofică, bunăoară), o sugerezi, tăticu’, n-o cârpeşti! Sau, la modul general: că nu e de-ajuns să te gândeşti tu, în sinea ta lăuntrică, la ditamai haloimăsul de idei adânci, religioase, filosofice, etc., şi gata, lumea o să ţi le şi priceapă! Filmul nu e un fel de canal telepatic între autor şi public, filmul este un limbaj, cu regulile lui, cu lexicul şi gramatica lui, chiar şi cu ortografia lui – şi, ca orice limbaj, se învaţă. Nici un copil nu ştie din naştere să vorbească – ba mai rău: dacă până la patru ani nu l-a învăţat nimeni s-o facă, adio, nu se va mai prinde de el în veci, fiindcă centrul vorbirii i-a depăşit acea fază şi nu mai poate asimila şi evolua. Vestea cea bună e că limbajul cinematografic se poate învăţa şi la vârste mai coapte de patru ani. Vestea proastă e că, spre deosebire de limbajul verbal, nu-i e accesibil oricui, ci numai posesorilor unui întreg cumul de date native.
La fel ca-n alte pelicule de la Padarox, coloana sonoră a lui Mihai Orăşanu sună de zici că nu-i a lui (sau poate nici nu-i a lui, că-n mapa de presă-i scris alt nume decât pe generic - Costel Buteica): monoton, răcnit, nemodulat, neperspectivat, necompus, nenimic. Decorurile şi costumele lui Mihnea Tăutu se pierd în peisaj - la propriu, căci e un film foarte peisagistic, context în care surprinde plăcut imaginea construită atent, cu stil şi discreţie, de Marian Stanciu, dovedind că a rămas acelaşi bun operator de pe vremuri, iar în recentele "Dincolo de America" şi "Casanova, identitate feminină" făcuse prostii doar la instigarea lui Barna. Mai merită o vorbă bună şi montajul lui Mădălin Cristescu, per ansamblu corect, cu sclipiri ici şi colo (secvenţa accidentului din lan e excelent articulată, ca suspense şi creştere de tensiune, amintind de bijuteriile Melaniei Oproiu).
Şi ca o reiterare a principiului Padarox Forever, aşteptăm cu interes următoarele prostambuluri: "Viaţa mea sexuală" (care prevăd că-i va pune cruce lui Cornel George Popa, un regisor de teatru talentat şi îndrăzneţ de la care Dumnezeu şi-a întors faţa când i-a venit ideea să debuteze şi-n cinema) şi - ţineţi-vă bine! - "Tranziţia, bat-o vina", de Cristina Nichituş! Cu vreo două ore înainte de premiera "Umilinţei", un concurs de împrejurări a făcut să mă-ntâlnesc cu scenaristul "Tranziţiei...", bată-l vina: Bogdan Ficeac, care părea să aibă oarece speranţe - "N-a schimbat nimic din ce-am scris eu", zicea. Las' c-o să vadă el!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26-27 februarie, 2011
Bucureşti, România
_______________________________________
"Ţara mea e o veşnică ridicare din umeri."
(Maior Ştefan Ţeapă - "Pe-un picior de plai", Ph. J. Collins)
|
|
