kameleonul
MEMBRU VIP
 Din: trance world
Inregistrat: acum 19 ani
|
|
Eminescu - bolnav sau sacrificat?
Cu toții am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintă viața si opera marelui poet, ...dar numai a "poetului". Se evita, cu sau fără stiință, a se insista pe opera sa ziaristică, pe opera sa politică, realizări ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evită de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârsitul (cu adevărat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operă fie ea si politică, căci pentru această vină (implicare politică) a fost SACRIFICAT ci nu răpus de boală după cum ne învață istoria si literatura oficială.
Din fericire mai există încă spirite rebele, care nu cred orbeste în tot ceea ce li se prezintă ca fiind real si îsi mai pun întrebări, căutând în acelasi timp, cu perseverență si curaj, răspunsuri cu adevărat conforme cu realitatea. În ceea ce priveste viața si opera lui Mihai Eminescu, se remarcă două (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase si curajoase, si anume Nicolae Georgescu cu lucrarea "A doua viață a lui Eminescu", Editura Europa Nova, București, 1994 si Theodor Codreanu cu lucrarea "Dubla sacrificare a lui Eminescu", Editura Macarie, Târgoviște, 1997.
Problematica propusă de N. Georgescu începe cu o analiză pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras "aura" de nebun si persoană iresponsabilă psihic. Autorul observă în acest interviu o serie de inadvertențe care, "ori reprezintă un lanț nesfârsit de coincidențe, ori e treabă serioasă, și atunci e groasă de tot".
Iată mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamă?
-Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuste cu pusca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru că eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau mostenirea.
-Ce ai de gând să faci când te vei face bine?
-Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească si sanscrită. Stiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moSii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebări si 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putință. Fiind atenționat asupra numerologiei masonice, autorul remarcă această numerologie în cadrul interogatoriului, mergând până la identificare. Numărând cuvintele, până la "știu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numărând cuvintele primului răspuns, remarcăm exact 33. La al doilea răspuns, dacă citim "nu-i" ca un singur cuvânt, obținem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultă 48. Al treilea răspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacă adresantul uită să adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o dată în față. În cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, după părerea autorului, încât este de presupus că acest text a fost cu migală prelucrat, având în vedere că, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de către masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice. Relațiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivă dintre ele), apar două concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Să pornim însă cu începutul, căutând a contura imaginea "omului" Eminescu, în totalitatea sa, si să găsim astfel o cauză probabilă a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni până în ziua de astăzi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice si ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lăsat să se înțeleagă istoria literară tradițională, realizând performanțe unice nu numai ca poet, ci revoluționând chiar si jurnalistica de idei politice si sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat "Timpul" dintr-o publicație modestă de partid într-un ziar de audiență națională, conferindu-i o înaltă clasă jurnalistică. Desi "Timpul" era o publicație a conservatorilor, Eminescu nu făcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere național care poartă amprenta excepționalei sale gândiri.
N. Georgescu este de părere că Eminescu a pus capăt jurnalisticii de tip masonic, înconjurată de secrete si parole, modă care proliferase din perioada pasoptistă. Jurnalistica lui redă demnitatea proprietății cuvântului, cristalizând totodată o doctrină națională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi si civilizații europene.
Theodor Codreanu îl consideră pe Eminescu întemeietorul doctrinei naționale moderne, doctrină care din cauza "binevoitorilor" nu a ajuns să marcheze politica românească. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca si pangermanismul, un spirit pur latin. El a înțeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordie, încă din perioada vieneză încercând să împace societăți studentesti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînteles nici de contemporanii săi, nici de posteritatea critică.
A întemeiat "Societatea Carpatii", care avea ca scop unirea politică si culturală a tuturor românilor din Ardeal, Bucovina si Basarabia, ajungând să numere peste 20000 membri gata oricând chiar de luptă armată.
Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere.
Momentul "mortii civile" a lui Eminescu corespunde cu intentia (realizată apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliată cu Austro-Ungaria, această politică necesitând tăcere totală în privința Ardealului. Lesne de închipuit că pentru omul "Societătii Carpatii" o asemenea tăcere era de neacceptat.
Despre cât de serioasă era problema ne spune reactia Centristilor la un discurs al lui Petre Grădisteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivităti, discurs ce făcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grădisteanu trebuind să meargă personal să retracteze cele spuse. Acum este si perioada când au loc unele schimbări conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorită orientării sale politice, însă si "Societatea Carpatii" urmând să fie desfiintată la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lăsat în pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notă lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: "si mai potoliti-l pe Eminescu!"
Remarcăm că singurii martori ai "nebuniei" lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rică Venturiano din piesa lui Caragiale) si d-na Szoke (Soția lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, dată fatidică pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune să facă ceva cu Eminescu, că a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la "Societatea Carpatii", unde trebuia să se întâlnească cu un anume Simtion. Trebuie să amintim aici faptul că Eminescu era urmărit pas cu pas de către iscoadele austriece. Pe drum, "întâmplător" se întâlneste cu Gr. Ventura, care-i propune o escală la baia Mitrasewski, aflată în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se după ajutor, spunând că Eminescu a înnebunit pe motiv că se aruncă în apă fierbinte. Apropiații poetului stiau că acesta este adeptul băilor orientale, conform cărora, dacă te scufunzi într-o zi caniculară în apă fierbinte, suporti mult mai usor căldura. Dar iată că în noua conjunctură politică această practică devenise nebunie.
Usa de la baie este dată în lături de către politistii îndrumati de Ventura, si cu toată împotrivirea lui Eminescu, i se pune cămasa de fortă si este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Sirianu, care se afla în zonă la momentul incidentului, îsi amintea: "Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă -Ajutor!".
Acesta a fost complotul care a marcat începutul mortii civile a poetului, cunoscut fiind că în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viața politică. Suferintele, după cum se va vedea, abia începuseră, cei ce l-au declarat nebun căutând acum să-i popularizeze "starea".
Prima reacție apare în "Românul" lui Rosetti la 1 iulie, unde stirea îmbolnăvirii sale este publicată (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmează imediat răspunsul din "Timpul", în care se anunta înlocuirea celui "bolnav" din redactie. Această grăbită destituire este anunțată prin 64 de cuvinte, ambele anunțuri reprezentând de fapt parole masonice.
În perioada următoare Eminescu este trimis la Viena, unde rămâne până în februarie 1884, "propunându-i-se" apoi o călătorie în Italia, cu scopul de a fi tinut cât mai departe de viața politică. În Italia, unul dintre însotitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destăinuindu-i-se, îi mărturiseste că avea misiunea ingrată de a-l convinge să se stabilească în orice oras ar vrea, în afară de Bucuresti. Misiunea nu a reusit, astfel încât boala poetului trebuia să continue, în ciuda mărturiilor unor contemporani: Al.Vlahuță care l-a găsit în iulie 1884 "cu mintea întreagă" si I. Slavici care-l aprecia ca pe un "om cu mintea limpede și cu deosebire chibzuit".
În majoritatea caracterizărilor făcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmărindu-se a se dovedi faptul că în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmație cu totul falsă), momentele de luciditate dovedite în această perioadă fiind de neînțeles pentru acesti critici. Domniile lor nu tin cont însă de faptul că în buzunarul de la haina în care a părăsit această lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viața" si "Stele în cer", ori discută cu un relativism suspect poezia "De ce nu-mi vii..." trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamt în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativității constient manifestată abundă de mărturii documentare, diagnosticul medical căzând de la sine, un "paralitic general", un "abulic de ultimul grad" nemaiputând să creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferența între viață si vis.
După ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care desi îi pune un diagnostic fals, îi administrează un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cură cu mercur, 4g. pe zi, stiut fiind faptul că și numai 0,5g. intoxică grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmă diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mărise doza la 7g. În urma "tratamentului", poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinență urinară si o nevrită periferică.
În primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle sa mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Desi aceste articole sunt anonime, se află totusi că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat si internat iarăsi la sanatoriu.
Urmează apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînteles de către un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca "metru Ghiță", aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (în timpul vietii).
A murit de sincopă cardiacă, nu datorită loviturii de la cap, ci datorată otrăvirii cu mercur, fiind îndepărtat în grabă, fără să i se facă autopsie (pe baza unui motiv fals), nefăcându-se nici recunoasterea oficială din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a făcut după moartea lui Eminescu (mai precis după 1883), a fost "uitarea" deliberată a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplător faima poetului Eminescu a început să crească odată cu momentul 1883. La sfârsitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o editie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat că a lucrat mult până să o tipărească, desi prezintă numeroase greseli. Se vedea că acest "lucrat" avea si altă semnificație, editia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine firească, cronologică sau de altă natură, volumul începând cu poezia "Singurătate", menită să sugereze "problema" poetului.
Această ediție este scoasă fără acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iasi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina si isi va călca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai putin loc pentru ziaristul si omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. După 1989, când firesc ar fi fost să fie reabilitat, asistăm dimpotrivă la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozează cu nerusinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristică. Poate pentru că a luat atitudine împotriva măsurilor abuzive concertate de Alianta Israelită Universală? Da, dar pentru aceasta si-a primit "răsplata", fiind apostrofat de aceiasi cărturari evrei cu "titluri" cunoscute urechilor noastre (destul de îngăduitoare): reactionar, panseist, antisemnit, xenofob, nationalist sovin, protolegionar, fascist.
Ati fi vrut dumneavoastră, domnule Rose, să fiti un asemenea "execrabil om politic" care să atragă atentia unei natiuni (si nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Călinescu, într-un moment de luciditate, afirmă despre Eminescu că în 1880 era nelinistit "de ideea unei cabale urzite împotrivă-i". Iată cum geniul poetului isi anunta încă din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate si o societate care nu-i inspira prea mare încredere:
"Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLĂVINDU-TE PE TINE... LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tău umbră. IATĂ TOT CE TE AȘTEAPTĂ.
Ba să vezi... posteritatea este încă si mai dreaptă.
NEPUTÂND SĂ TE AJUNGĂ, CREZI C-OR VREA SĂ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt si dânsii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nări
Si le umflă oricine în savante adunări
Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege
RELE-OR ZICE CĂ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNȚELEGE...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
SĂ-I GĂSEASCĂ PETE MULTE, RĂUTĂTI SI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNSII... NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVĂRSAT-O, CI PĂCATELE SI VINA,
OBOSEALA, SLĂBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână de pământ".
am gasit pe net textul asta
Modificat de kameleonul (acum 16 ani)
|
|
Goană după senzaţional = bani.