istudor
MEMBRU VIP
Din: UE
Inregistrat: acum 19 ani
|
|
Delta Dunării, paradisul pierdut
Locul în care Dunărea întâlneşte marea, unde pescarii jinduiesc la peştele prins de pelicani şi furtunile se sfârşesc cu un curcubeu se zbate între turişti şi ecologişti. Am fost în Deltă când aveam 15 ani. N-am înţeles decât că toată lumea era înnebunită să mănânce peşte şi că apa mării, în locul acela plin cu dune de nisip de la capătul Sulinei, avea un gust dulce mâlos. Atunci am învăţat şi ce înseamnă cuvântul „aluviune“ şi ce rost aveau măgăoaiele de fier care scormoneau canalele Deltei, ca să nu se înfunde cu tot ce ne trimiteau ţările din amonte de Dunăre.
Am revenit în Deltă după mai bine de 20 de ani. Lumea a rămas la fel de înnebunită după peşte, şi el, peştele, se dă tot la negru. Magazinele săteşti sunt aproape la fel de prost aprovizionate, din cauza drumului anevoios şi costisitor peste ape, dar străinii au căpătat permisiunea legală să pactizeze cu băştinaşii, chiar să se cazeze la ei. Atinse de blestemul canalelor pe care le scormoneau în trecut, dragele - ce nume nepotrivit pentru nişte măgăoaie - zac acum ruginite pe marginea râului. Nu le mai foloseşte nimeni, nu pentru că s-ar fi dat vreo directivă de prezervare a naturii sălbatice, ci din cauza modului românesc în care decurge viaţa şi aici, în Deltă.
Peştele de la Giurgeni începe
Abia acum, după 20 de ani, am înţeles ce înseamnă Delta. Când toată lumea zice că „nu mai e Delta ce a fost“ şi că totul se cam duce de râpă. „Natura se regenerează“ pare la fel de greu de înghiţit la faţa locului, precum i-ar fi cormoranului să mănânce un şalău sau una dintre sticlele goale de bere, aruncate de turişti în apă. Totuşi, minuni se mai întâmplă, măcar în lumea peştilor şi a păsărilor, iar pentru asta merită să faci o excursie în Deltă.
Noi am plecat într-o luni, când traficul pe autostradă nu dădea semne că ar fi vreo bătaie a peştelui prin Deltă. Nici nu era. Pe la Giurgeni, localnicii stau şi acum pe marginea drumului naţional, cu mâinile depărtate în faţă, arătând cam cât de mare e peştele pe care ţi l-ar vinde, dacă ai opri. Ne păstră m pentru „original“ şi ajungem cât ai zice... peşte la Tulcea.
Lolita şi nea Vasile
Lolita şi nea Vasile fac un „cuplu“ rupt din peisajul portului. Ea să tot aibă vreo 30 de ani, el cu mult peste. Nea Vasile şi-a modelat de fapt Lolita singur, precum Pigmalion, făcând, dintro barcă de salvare de pe un pescador, un minivaporaş de plimbat turiştii curioşi pe canalele Deltei. Are tot ce-i trebuie pe ea: o cabină de dormit, aragaz pentru ciorba de peşte şi pătrunjelul atârnat la pupa, ca un talisman care să-l apere de sirene. În cabină, coabitează cu câţiva tăuni uriaşi care nu se mai obosesc nici să bâzâie. Stau lipiţi de geamurile cabinei ca nişte mascote.
În faţa Lolitei, se deschide canal după canal. Apa e mâloasă şi nu te îmbie la scăldat, dar pe malurile cu rădăcini descărnate, de sălcii, salcâmi şi păpuriş, pescarii amatori trag speranţe să sară în apă dacă li se agaţă în cârlig vreun fraier de câteva kile. „Peştele e mai deştept ca omu’“, omoară, totuşi, speranţele Serghei Nicolai, un pescar care-şi are coliba pe malul canalului Litcov. „Că dacă ar fi fost mai prost, n-am mai fi avut acum peşte, că i-ar fi prins omu’ pe toţi, nu?!“ Nea Vasile îl aprobă, chiar dacă el e marinar. Dar în Deltă, marinarii şi pescarii fac echipă precum cormoranii cu pelicanii. „Cormoranii mănâncă numai peştele mic, şi ce-i mare aruncă în guşa pelicanului. Populaţia Tulcei e mai mică decât numărul de pelicani şi de cormorani, şi ăştia mănâncă peşte mai mult decât putem noi să pescuim“, pune lucrurile în ordine nea Vasile.
Egrete, libelule, nuferi galbeni
La asfinţit, cerul se sufocă roşiatic, înghiţind apele Dunării la un loc cu soarele care ne dogorise toată ziua prin acoperişul Lolitei. Nea Vasile acostează la malul umbros din Băltenii de Sus, îşi pregăteşte cina şi ne lasă să înoptăm în Hotelul Wels, ca nişte turişti de fiţe care nu suportă să doarmă legănaţi de valurile Dunării.
Dimineaţa se consumă în liniştea plescăită de boticurile caprelor, care smulg iarba de pe malul apei. Soarele îşi vede de treabă printre sălcii, apa îi stă nemişcată la picioare pescarului întors de la întins plasele în baltă, iar noi o regăsim pe Lolita gata să ne ducă la Mila 23.
Satul lui Patzaichin ni se arată la capătul unui coridor de frunze parfumate, de copaci înmuiaţi în apele Deltei. Ne-au fost călăuze egretele cu gâtul lung întins către cer, broaşte ţestoase lăfăite la soare, lebede ascunzându-şi puii cafenii de frica zgomotului de motor şi libelulele negre-antracit, fâlfâind în căutare de nuferi galbeni.
Prânzim în satul în care toţi copiii învaţă să vâslească înainte de a merge şi pornim spre rezervaţ iile cu nume de legendă: Furtuna, Nebunu, Tătaru, Rădăcinos.
Pe drum ne ajung din urmă nori de plumb care învolburează apa şi înegurează văzduhul. Nea Vasile priveşte egal prin geamul presărat cu tăuni. Nu-l mai impresionează o mică furtună, după câte a taversat la viaţa lui. Se face frig, miroase a lemn ud şi Lolita se balansează gata să ne arunce peste bord la prima pală mai serioasă de vânt. După câteva zgâlţâieli, însă, soarele ne încălzeşte blând spatele, cu ultimele raze stacojii. Înaintea noastră înfloreşte curcubeul printre picăturile răzleţe de ploaie. Cât vezi cu ochii e apă, pădure şi peste toate, curcubeul. „George Bush!“, strigă amuzat nea Vasile prin geamul cabinei, arătându-ne din ochi salutul de final cu care Delta Dunării ne petrece spre casă.
ELEGANŢĂ. O familie de lebede îşi ascunde puii de frica bărcilor cu motor
BĂTRĹNICĂ. Lolita a plimbat, cu nea Vasile, mii de turişti pe canalele Deltei
PESCĂREŞTI
Poveşti cu pelicani şi peşti
Peştele e mai rar în Deltă decât sticlele goale de plastic aruncate în apă. Brigitte Popescu, patroana Hotelului Wels (înseamnă „somn“ în germană din Băltenii de Sus, crede că o să ajungem să vedem peştii numai în poze. „Nu e normal ca până şi noi, hotelierii, să alergăm să găsim peşte ca să le putem da de mâncare turiştilor“, se revoltă doamna Popescu. Deocamdată, de la bordul Lolitei, poţi vedea peştii cum sar pe canale, din calea valurilor stârnite de bărcile cu motor. Pe multe canale se iţesc, în apa scăzută din cauza căldurii, plasele interzise de lege.
„Ne-au interzis avele şi ne pun să pescuim numai cu taliene, cu vintire. Cu astea nu prindem mai nimic. Vă zic, pescăria e loterie!“, conchide amărât Serghei Nicolai, zis Colea, care, din cei 41 de ani, 20 şi i-a petrecut pe baltă, pescuind. El ştie că din bătrâni se pescuieşte cu ave şi refuză să creadă că alea ar fi de vină pentru penuria de peşte de acum. „Sunt perioade. Peştele acum e, acum nu mai e, că nu-l ţine nimeni de coadă. Azi e aici, mâine e la Caraorman“, face Colea harta de interese a bibanilor.
Apă cu vitamine, din Dunăre
Că interesele celor mari s-au văzut deja. „Ne-a făcut legea asta Adrian Năstase, primul vânător al ţării. Şi a distrus pescuitul. Că nu noi am distrus Delta şi peştele, ci braconajul şi împărţirea pe zone de interese. Ei zic că pescuitul sportiv nu dăunează, că pescarul sportiv prinde peştele, îl pupă în bot şi-i dă drumul în baltă. Îi dă drumul pe dracu’, că-l bagă la cazan“, se revoltă Colea. Nici Vasile Roşu, vecinul de colibă pescărească al lui Colea, nu e de acord cu reorganizarea Deltei.
„A venit unul de la Caţavencu şi a zis: «Ia uite, bă, nu prind io ştiucă la lansetă din cauza la pescari. Ia să le facem noi o lege să nu mai pescuiască!». Şi ne-au aranjat. Am mai rămas câţiva, că mulţi au plecat în Spania sau Italia la muncă. Nici copiii noştri nu mai vor să fie pescari“, se plânge Vasile. Între timp, soţia unuia dintre ei scoate din cuptor o plăcintă cu brânză, iar Vasile etalează pe masă nişte bucăţi mari de peşte din ceaunul cu ciorbă. „Serviţi, nu vă uitaţi, că e cu apă din Dunăre, bună, plină cu vitamine!“, râde Colea, pe care nu-l interesează câte canalizări neepurate contribuie la vitaminele alea. „Oricum e prohibiţie la raci, broaşte, caracude şi sturioni. Racii mor primii de la cianuri, aşa că, ce rămâne, mâncăm noi!“, se resemnează Colea.
Rezervaţii de pescari
Toţi oamenii Deltei au câte o poveste despre un pelican crescut de suflet pe timp de iarnă. Noi n-am văzut niciunul, pentru că apa era scăzută, iar Lolita nu putea să pătrundă în lacurile pe care-şi fac pelicanii siesta, după ce înghit la peşti în cantităţi invidiate de orice pescar. „Am crescut unul într-o iarnă şi se învăţase să bage ciocul în barcă, să se uite după peşte“, povesteşte amuzată Paula Marcov, o puştoaică de 19 ani ai cărei părinţi au o pensiune în Mila 23, satul natal al lui Ivan Patzaichin. Şi Colea a avut cândva un pelican pe lângă barcă, dar când a văzut că înghite 30 de kile de peşte în guşă l-a alungat.
„Ai naibi, înghit peşte şi după aia vin pe umărul tău şi râgâie“, povesteşte Colea, în hazul general. Când le trece umorul, oamenii revin la amărăciunea cotidiană. Sunt dezorientaţi pentru că viaţa, balta şi pescuitul nu mai sunt cum au învăţat ei că trebuie să fie. „Ne-au trimis să facem cursuri, cică să învăţăm să pescuim european. Şi degeaba. Avem diplome acuma, dar n-avem ce pescui. Măcar aşa, pentru satisfacţia turiştilor care vor să vadă cum trăiesc pescarii în Deltă, ar fi trebuit să ne lase să trăim şi să pescuim ca înainte, ca pe indienii ăia din America, băgaţi în rezervaţii“, visează Colea.
TURISM ŞI DELĂSARE
Servicii de 4 stele împart acelaşi mal cu pensiuni rurale, vile cu termopane, corturi, grătare sfărâind şi localităţi în ruină
Dacă ajungeţi în Deltă, nu vă aşteptaţi să vedeţi construcţii autentice, acoperite cu stuf şi decorate cu plase pescăreşti, că veţi fi dezamăgiţi. Pensiunile şi hotelurile se construiesc aşa cum îi trece prin cap proprietarului. Preţul terenurilor a explodat şi aici, în ultimii ani, ajungând la 80-100 de euro/mp, acolo unde se mai găseşte. Oamenii nu-şi mai acoperă casele cu stuf şi din cauza interdicţiei de a tăia stuful din baltă. Multe canale sunt blocate adesea de copaci răpuşi de bătrâneţ e sau vânt, dar zac acolo neluaţi de nimeni, de frica acuzaţiei de „furt de lemn din Deltă“. Avutul tuturor a ajuns, pe bucăţi, al unora, şi numai în acele zone autorităţile mimează controalele de mediu sau împotriva braconajului.
Maliuc: politică, alcool şi lene
Casele noi au ţigle colorate şi pereţi aşijderea, termopane şi aer condiţionat. Puţine pensiunihoteluri sunt făcute cu gust şi materiale naturale, care se potrivesc cu locul. Unitatea arhitectonică nu se simte nici aici, cum e inexistentă în restul ţării. Primarii se află la doilea-al treilea mandat, iar disputele politice se regăsesc şi în Deltă, la aceeaşi intensitate ca şi la televizor.
Maliucul, de exemplu, localitate-vedetă în anii ’80, pare acum încremenit în nesimţire. Totul e în paragină, mormane de gunoi zac pe uliţe şi în gura canalului pe care sunt legate bărci cu motor. Câţiva bărbaţi beau la cârciuma din apropierea pontonului, într-o bătătură dogorită de soarele amiezii. La magazinul lipit de ruina singurului hotel din localitate vinde doamna Angelica Bădărău.
„Trăiesc 100 de familii aici, dar oamenii sunt puturoşi şi negospodari!“, descrie sumar situaţia doamna Angelica. Ochii albaştri, ca ai tuturor lipovenilor din Deltă, îi scapără când povesteşte despre cât de greu îi e fiicei dumneaei (consilier liberal la primărie) să găsească mână de lucru pentru Hotelul Salcia, pe care tocmai l-a achiziţionat şi vrea să-l refacă. „Femeile de pescari preferă să stea acasă şi să ia ajutorul social, decât să lucreze la hotel pe zece milioane. Oamenii preferă să bea. L-au ales pe primar, care e la al patrulea mandat, şi n-a făcut nimic până acum. Dar l-au ales că e din PDL şi li s-a spus că, dacă nu-l aleg, pierd fondurile europene. Ce fonduri, doamnă, la paragina care e aici?“, conchide supărată femeia.
Mila 23: ca la mama acasă
Situaţia arată altfel la Mila 23. Fostul sat al lui Patzaichin nu debordează de prosperitate, dar nici părăsit nu-i. Primarul e tot din PDL şi tot neputincios pare, de vreme ce staţia de apă s-a stricat acum un an şi nici azi nu-i reparată. Dar oamenii s-au descurcat cum au putut, cu hidrofoare şi puţuri în curte.
Doamna Elena Marcov îşi pune casa la dispoziţie turiştilor care ajung la Mila 23, recomandaţi de cunoscuţi sau de biroul de turism din Tulcea, cu care are contract. Femeia nu-şi recomandă afacerea ca pe o pensiune, de altfel nici nu e. E doar casa familiei, în care din străbuni a primit oaspeţi. Bărbatul îi e pescar şi fiica, Paula, acum studentă la Drept, serveşte la masă pe timpul vacanţei. Locul e curat şi amenajat cu grijă, mâncarea e ca la mama acasă, iar servirea mai caldă ca ciorba de peşte. „Noroc că bărbatul pescuieşte şi avem barca noastră, că altfel nu era rentabil să facem asta. Peştele a ajuns scump şi bărbatu
l n-are voie să vândă ce prinde decât la cherhana, la concesionarul zonei, iar surplusul trebuie păstrat pentru nevoile casei“, explică doamna Elena Marcov secretul celor 100 de lei pe care-i percepe pe zi unui turist, pentru cazare şi trei mese.
În Băltenii de Sus, un hotel de 4 stele, construit cu gust, la poalele căruia se aşterne o pajişte până în buza apei, pare locul perfect pentru o săptămână de linişte îmbibată de zumzetul păsărilor şi clipocitul valurilor. Familia Popescu a construit iniţial Wels pentru ea, apoi s-a gândit să-l împartă şi cu alţii. Clientela se selectează prin preţurile asortate la numărul de stele, dar serviciile merită banii.
PLEDOARIE
Ivan Patzaichin: „Aici poţi vedea mai multe minuni la un loc“
„Delta e deja împărţită pe zone de influenţă, dar cred că nu e prea târziu să recuperăm din ce a mai rămas. Măcar pentru turism să rămână ceva. Delta Dunării nu e doar o minune, e un loc unde poţi vedea mai multe minuni la un loc. Natura e superbă, stuful, sălciile, nuferii, florile rare, speciile de peşti şi păsări pe care nu le găseşti în altă parte. Lebede, pelicani.
Din păcate, sunt din ce în ce mai puţini. Nu trebuie să uităm nici oamenii, că nici ei nu au cedat în faţa invaziei banilor sau intereselor. Din păcate, mulţi nu înţeleg că Delta e un bun al nostru, al tuturor, al copiilor noştri. Poate dăunează şi turismul ăsta care se face haotic acum, şi dacă s-ar face o educaţie a turiştilor înainte să vină în Deltă poate ar fi mai bine. Să nu mai arunce gunoi în apă. Să aibă grijă de natură. Pescarii au dreptate să fie supăraţi.
Înainte era o formă de organizare mult mai bună. Aveau dreptul să pescuiască şi trăiau din pescuit. Delta s-a stricat în ultimii 20 de ani, când democraţia a adus plase şi alte scule interzise, s-a pescuit şi cu curent, ceea ce mie mi se pare o crimă, şi s-au împărţit zonele de interese. Ca să salvăm Delta, ne-ar trebui o întoarcere de 180 de grade, să se facă legi mai aspre. E un paradis pe care putem să-l salvăm, nu e mort încă, dar e în comă.“
"Delta are ceva aparte, care te face să te îndrăgosteşti iremediabil de ea. Aerul, apa, vegetaţia. Deşi suntem născuţi eu în Vatra Dornei şi soţul la Arad, aici ne simţim mai mult acasă ca oriunde.", Brigitte Popescu patroană Hotel Wels
VOX POPULI
Elena Marcov, Mila 23: „Cât e lumea asta de mare, credeţi că mai sunt delte? Eu nu cred că mai sunt. De aceea trebuie s-o protejăm pe a noastră. Ce avem noi aicea nu se mai găseşte în toată lumea.“
Vasile Folea, marinar: „Din 1973, am cărat de toate, de la stuf, materiale de construcţie, până la pasageri. Am încercat să plec şi în lume, să câştig bani, dar Delta m-a tras înapoi. Cum spunea primul meu şef: «Vasile, tot în spatele bărcii o să vii să bei apă!». Delta e viaţa mea şi nu cred că e în altă parte o viaţă mai frumoasă.“.
CASETA TEHNICĂ
AMPLASARE. Delta Dunării este cea mai mare şi mai bine conservată dintre deltele europene, intrând în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, ca rezervaţie a biosferei. Ocupă peste 3.000 de kmp, mare parte în Dobrogea şi parţial în Ucraina, şi e formată din gurile prin care Dunărea se varsă în Marea Neagră, după ce traversează zece ţări Europene şi patru capitale. Suprafaţa Deltei creşte anual cu 40 m, prin depunerea celor peste 60 de milioane de tone de aluviuni aduse de fluviu.
TRASEE. Principalele trasee turistice pornesc de la Tulcea, oraşul aflat la intrarea în Deltă, şi ajung pe diverse braţe şi canale prin rezervaţii naturale, lacuri izolate, localităţi aşijderea, până la vărsarea în mare, la Sulina sau Sfântu Gheorghe.
CAZARE. Localităţile unde găsiţi cazare în hoteluri şi pensiuni: Tulcea, Sulina, Sfântu Gheorghe, Samova, Partizani, Murighiol, Mila 23, Mila 35, Mila 47, Maliuc, Mahmudia, Nufărul, Jurilovca, Gorgova, Dunavăţu, Crişan, Chilia, Caraorman, Colina, Ilgan, Bestepe, Bălteni de Sus, Uzlina. Cazarea costă de la 100 de lei camera/noapte la pensiuni până la câteva sute de lei camera/ noapte la hoteluri mai de lux.
TRANSPORT. Legătura între Tulcea şi restul localităţilor se poate face parţial cu maşina, dar mai ales cu barca. Închirierea unei ambarcaţiuni costă între 150 de lei/oră şi 200 de euro pe zi. Cine vrea să folosească transportul public are la dispoziţie, de două ori pe zi, „Pasagerul“, o navă care pleacă la 6.00 dimineaţa din Tulcea şi de la 13.30 din Sulina. Biletul costă 20 de lei pentru localnici şi 35 de lei pentru turişti.
GSM. Telefonul mobil funcţionează în general bine, pe câteva canale mai izolate semnalul se pierde, însă nu pentru multă vreme.
PREŢURI. Viaţa e scumpă în Deltă, şi pentru localnici, şi pentru turişti. Transportul pe apă adaugă procente importate la preţurile tuturor mărfurilor, iar o explicaţie a faptului că singurul produs autohton e peştele ar fi aceea că apa şi hidroforul fac prea scump grădinăritul legumelor, mai scump decât dacă sunt aduse cu barca de la Tulcea.
SFATURI. Nu omiteţi din bagaje: cizme de cauciuc, pălărie şi manta impermeabile, haine călduroase, pătura (toamna), pânză şi tifon (împotriva ţânţarilor), lanternă, binoclu, briceag, trusă medicală. Nu încercaţi să petreceţi noaptea sub cerul liber mai ales în lunile maiiunie, când ţânţarii sunt în plină activitate. Nu beţi apă din Dunăre, iar în cazuri extreme, decantaţi şi fierbeţi apa. Nu exploraţi zonele necunoscute fără un însoţitor bun cunoscător al locurilor.
DE CAPUL LOR. Pescuit + cort + grătar = vacanţă ieftină în Deltă
_______________________________________________________________________________________________ _______________________________________________________________________________________________
MASIVUL CEAHLĂU
Muntele este unul dintre principalele obiective turistice din zona Neamţului.
Despre masivul Ceahlău s-a spus că ar fi muntele sfânt al dacilor, Kogaionul, şi că este centrul de spiritualitate şi credinţă al românilor, obârşia vieţii monahale pierzându-se în negura timpurilor. Legendele locurilor i-au făcut pe numeroşi scriitori să-l descrie ca pe un „Olimp al românilor“. Frumuseţea Ceahlăului n-o poţi simţi decât dacă urci cărările ce duc spre înălţimi. Două sunt cele mai cunoscute porţi de intrare în masiv: prin satul Izvorul Muntelui, de lângă Bicaz, respectiv prin Durău. Cei mai mulţi o aleg pe ultima. Cascada Duruitoarea şi megaliţii antropomorfi
De la Bicaz, odată ce urci barajul ce zăgăzuieşte Bistriţa, privirea „fuge“ spre stâncile alb-cenuşii ale muntelui, ce se iţesc printre bolţile umbroase de cetină ale brazilor de la marginea drumului. De la Durău, Ceahlăul se desfăşoară în toată măreţia sa: o cetate de piatră cu „turnuri“ învăluite în ceţuri: Ocolaşul Mare (1.907 metri), Toaca (1.900 metri), cele mai înalte din Carpaţii Orientali, Ocolaşul Mic, Panaghia. Iar din Durău, cel mai uşor traseu spre platoul montan este cel ce trece pe lângă cabana Fântânele, situată la 1.200 de metri altitudine, continuă pe lângă stânca Piatra Lată, Panaghia, urmează scările care duc spre vârful Toaca şi ajunge la cabana Dochia. Alt traseu, mult mai greu decât primul, este cel ce duce la cascada Duruitoarea şi de aici la cabana Dochia. La cascadă se ajunge în maximum o oră şi jumătate. Şuvoiul de apă se revarsă de la circa 30 de metri şi face un zgomot puternic, care se aude de la mare depărtare. De la acest „duruit“ se trage şi numele cascadei.
Dacă au noroc, turiştii care urmează acest traseu pot admira capre negre în căutare de hrană, cocoţate pe versanţi ce par inaccesibili. Tot pe aici, pe coclauri, poţi zări celebra floare de colţ, specie protejată, culegerea ei fiind interzisă.
Pe Ceahlău, fie că ascensiunea începe de la Izvorul Muntelui sau de la Durău, de pe trasee pot fi zărite stânci ciudate, care au forme umane. Sunt megaliţii antropomorfi pe care natura i-a modelat în mii de ani. Numai numele lor e deja o întreagă poveste: Cuşma Dorobanţului (două instantanee), Panaghia, Masca, Mireasa, Uriaşul (care poate fi văzut foarte bine din faţa cabanei Dochia - în dreapta), Santinela, Gemenii, Piatra Lăcrimată şi Piatra Ciobanului.
Salvamontiştii atrag atenţia că masivul Ceahlău are o particularitate: la poale se află lacul de acumulare, iar prin evaporarea masivă din timpul zilelor însorite se creează condiţii de furtuni puternice, care izbucnesc pe neaşteptate. Prin urmare, le recomandă turiştilor să fie echipaţi corect, să aibă asupra lor o trusă de prim ajutor, să nu se abată de la traseele marcate şi să nu se consume alcool înainte şi în timpul ascensiunii.
LEGENDĂ
Stânca Dochiei
Unele dintre cele mai frumoase legende ale locului sunt cele despre celebra stâncă Dochia. Se spune că Dochia ar fi fost o ciobăniţă de prin partea locului, pe care iubitul a parăsit-o, însurându-se cu altă fată. Şi ea, de supărare, s-a aruncat în prăpastie de pe stânca ce avea să-i ia numele. O altă legendă spune că Dochia ar fi fost una dintre fiicele lui Decebal, în vechea limbă dacă „Dacia“ pronunţându-se „Dochia“ şi că, înfrântă într-o bătălie de oştile lui Traian, s-a retras în munţi împreună cu oştenii săi. Şi l-a rugat pe Zamolxe să nu o lase să fie pângărită de romani. Aşa că a fost transformată într-o bătrână, rămânând stăpână peste acest ţinut, apoi a fost transformată în stâncă.
DE JOS ÎN SUS. Vârful Toaca, văzut de lângă Staţia Meteo
PLEDOARIE
„Ceahlăul este muntele cel mai maiestuos“
În anul 2003, zona Ceahlăului a fost declarată parc natural. Cu această ocazie, Consiliul Judeţean Neamţ a înfiinţat un Serviciu de Administrare. A fost întocmit, pe baze ştiinţifice, un Program managerial al Parcului Naţional Ceahlău, care vizează protejarea şi conservarea ecosistemelor, habitatelor, speciilor, alături de susţinerea activităţilor tradiţionale, silvopastorale cu respectarea principiului dezvoltării durabile şi a activităţilor de turism ecologic. Serviciul de Administrare este condus de medicul Gheorghe Lalău, pe care l-am întâlnit la cascada Duruitoarea. „Ceahlăul este muntele cel mai maiestuos, cel mai bine identificat din punct de vedere geomorfologic şi-n acelaşi timp cel mai cunoscut moldovenilor şi românilor. În punctul numit Duruitoarea, la cota 1.270 m, natura a creat o minunăţie de cascadă, declarată monument. Aceasta se formează pe pârâul Rupturi, ce izvorăşte din golul alpin, mai are câţiva afluenţi şi astfel capătă debitul care i-a dus vestea, fiind cel mai vizitat loc al masivului“, ne-a declarat el.
Gheorghe Lalău ne-a explicat că aria protejată presupune 7.742 hectare, 2.994 de plante şi 1.100 de animale, care compun flora şi fauna masivului.
Toate acestea au o deosebită importanţă economică, ştiinţifică, medicală şi peisagistică, adaugă şeful Serviciului de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău. „Adresez o invitaţie de suflet tuturor celor care iubesc muntele pentru a-şi face timp să zăbovească măcar pentru câteva clipe în Ceahlău, muntele nostru sacru, întru încărcarea trupului şi sufletului cu tot ceea ce presupune acest minunat colţ de rai“, a mai ţinut să spună Lalău.
VOX POPULI
„Am făcut sute de fotografii“
Dan Apostol, Tulcea: „Dacă Dunărea şi marea sunt aşa aproape de noi, concediile le facem la munte, prin diverse staţiuni. Am rămas plăcut impresionat de liniştea Durăului şi a masivului în general“. Sally Rupert, Wakefield, East Yorkshire, Anglia: „O zonă deosebit de frumoasă, virgină, cu locuri superbe. Am sute de fotografii pe care le voi arăta prietenilor, acasă. Este minunat! Muntele şi-a păstrat identitatea aşa cum era de sute de ani, cu locuri sălbatice. Ai impresia că n-a călcat nimeni pe aici de mulţi ani“. Dragoş Agăpescu, Piatra- Neamţ: „Urc Ceahlăul de peste 40 de ani. Neîndoielnic, muntele este o atracţie a Moldovei şi a ţării, dar cred că nu-i este exploatat potenţialul turistic la maxim. Ifrastructura de drumuri nu este tocmai foarte bine pusă la punct, ar trebui popularizat mai mult la nivel naţional şi internaţional şi ar trebui mai multe facilităţi turistice“. Alin Iftimie, Brăila: „Un munte maiestuos, plin de legende şi locuri fermecate“.
DATE TEHNICE
Peste 7.000 de hectare de arie protejată
LOCALIZARE
Masivul Ceahlău, parte a Carpaţilor Orientali, este situat pe teritoriul judeţului Neamţ.
SUPERLATIVE
Cel mai înalte vârfuri: Ocolaşul Mare (1.907 m) şi Toaca (1.900 m).
SUPRAFAŢĂ
Aproximativ 38.500 hectare, din care 7.742 arie protejată.
TRASEE ALPINE
> Izvorul Muntelui - Lutul Roşu - cabana Dochia > Izvorul Muntelui - Poiana Maicilor - cabana Dochia > Izvorul Muntelui - Jgheabul cu Hotar - cabana Dochia > Durău - cabana Fântânele - Toaca - cabana Dochia > Durău - cascada Duruitoarea - cabana Dochia. ATRACŢII
> Cascada Duruitoarea > Vârful Toaca > Megaliţii antropomorfi > Mănăstirea Durău (datează din secolul al XVII-lea), Schitul Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (la poalele vârfului Toaca, 1.800 m altitudine). NOTORIETATE
> 1996 - 19.700 de turişti > 2007 - 30.700 de turişti > 2008 (până la 1 iunie 2008) - peste 10.000 de turişti.
CAZARE ŞI MASĂ
> Cabana Izvorul Muntelui (800 m altitudine) > Cabana Fântânele (1.100 m) > Cabana Dochia (1.800 m) > Staţiunea Durău (hoteluri cu 90-130 de lei camera dublă > pensiuni agroturistice (60-100 lei camera dublă. SEMNAL GSM
Bun (Orange şi Vodafone).
_______________________________________________________________________________________________ _______________________________________________________________________________________________
MUNŢII PIATRA CRAIULUI
În Piatra Craiului te simţi buricul pământului Odată ajuns pe crestele munţilor de lângă Zărneşti, ţi se dezvăluie o privelişte incredibilă: de jur împrejur, munţii Făgăraş, Bucegi şi Iezer, plus toată Ţara Bârsei.
De ce e totuşi Piatra Craiului un loc atât de apreciat? Răspunsul e simplu, al naibii de simplu: pentru că nu te poţi urca la 1.500 de metri cu maşina. Munţii Piatra Craiului nu pot fi admiraţi prin parbriz, pentru că soarta, norocul şi comuniştii au avut grijă să nu bage asfalt până la Curmătură (Cabana Curmătura - 1.470 m), punctul central de unde pornesc cele mai multe trasee pe munte.
Dacă pentru alţi munţi din România poţi să pui picioarele pe ambreaj şi acceleraţie, pentru Crai trebuie să pui picioarele în bocanci şi apoi, încetişor, unul înaintea altuia, până se termină poteca. Iar poteci sunt pentru toată lumea, de la „pantofari“ fără prea mare experienţă pe munte până la experţi. Piatra Craiului se parcurge cu chitara în spate, aparatul foto de gât, ceva de mâncare şi câţiva prieteni buni.
Din Zărneşti până pe Padina Popii
Am luat pentru o excursie de-o zi un ghid. Pe Liviu din Braşov, zis şi Şarpe, un împătimit al Pietrei Craiului. Plecăm din gară de la Zărneşti spre Plaiul Foii. Nu ne interesează Plaiul Foii, aceea e destinaţie pentru cei care au maşini şi multă lene. Noi mergem spre creastă, dar vrem să trecem şi pe la Diana, şi pe la Schit. Refugiul Diana e aproape celebru. Sunt zeci de cântece despre el.
Din centrul oraşului Zărneşti o luăm la dreapta, apoi, cam pe la ieşirea din oraş, la stânga. Asta e partea lejeră care cuprinde plimbări de loisir prin culturi de picioici şi cucuruz. Cam o oră, mergem în paralel cu drumul pietruit către Plaiul Foii. Pe banda galbenă e drumul scurt spre Cabana Curmătura, cu pereţi abrupţi de-o parte şi de alta. Noi mergem pe banda albastră: pe dreapta sunt fâneţe, pe stânga - codri.
După o jumătate de oră dăm de încă un izvor, sub Şaua Chiliilor, la circa 1.080 de metri altitudine. Din dreptul lui se ramifică spre dreapta traseul nemarcat spre peştera din Colţul Chiliilor, unde oamenii refugiaţi în urma invaziei otomane din anul 1421 au amenajat un schit, existent şi astăzi. Pe-aici e şi o poiană - loc de campat, unde s-au refugiat munţomanii recenţi ce altădată ar fi stat la Plaiul Foii. De-aici, panta creşte spre Diana. Aproape de refugiu e chiar abruptă poteca. Pădurea ne înghite lent. Dacă am sta degeaba s-ar simţi răcoarea. Spre stânga e traseu cu cruce roşie, prin Padina Şindrileriei, drum direct spre creastă.
LINIŞTE. O capră neagră şi puiul său
Mergem spre Padina Popii, prin pădure, pe un drum relativ uşor. Uşor până ajungem la o mică stâncă, cu jnepeni, bună de căţărat pentru amatori, căci din vârful ei vezi, în jos, Plaiul Foii, iar în sus, cât munte mai e de urcat. Şi nu e uşor. Mergem pe lângă stânci, ţinându-ne de nişte cabluri. Am tot poposit la izvoare şi am povestit de ele, aici vine şi explicaţia. Pe cabluri şi apoi pe grohotiş te bate soarele în cap, te usucă, panta e abruptă rău şi urci încontinuu. Aproape că nu e un loc de pauză. Aici clişeul „îţi taie răsuflarea“ e foarte valabil şi foarte la propriu. După ce se termină grohotişul ajungem, după încă trei serpentine, pe o muchie. De-aici, în cinci minute suntem în vârful Padina Popii. Deci suntem în creastă. Kilometri întregi de stâncă abruptă înconjurată de peisaje de basm.
Până în şaua Padinii Popii e o coborâre uşoară. În dreapta e Vârful Ascuţit, mai apoi La Om, cel mai înalt din masiv (2.238 de metri). Dar noi o luăm spre est, prin pădure, nu mai ţinem linia de creastă vreo câteva sute de metri, apoi urcăm din nou spre vârf. Şi am ajuns la vârful Turnu. Aşa ar fi traseul pe toată creasa, din vârf în vârf.
Trepte spre cabana Curmătura
De la Turn urmează o coborâre abruptă, printre jnepeni, apoi ne „descăţărăm“ de pe o stâncă, ne ajutăm de nişte cabluri, la fel ca la urcare, pe partea cealaltă. La baza stâncilor, din nou grohotiş, iar gleznele încep să resimtă. Din grohotiş, iar pădure, până în Şaua Curmăturii. De-aici se vede Zărneştiul, pentru cine e interesat de privelişti.
LA PRICIURI. Una din formaţiunile stâncoase pe care nu te saturi admirând-o
Slavă Domnului, voluntarii de la Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism au amenajat cu trepte o potecă ce coboară înspre Curmătură. La Curmătura e loc de reuniuni, de popas şi de campat, lume de treabă, cabanier ospitalier. Şi-o privelişte deosebită. Discuţiile se leagă repede, lumea întreabă unde ai fost, unde te duci, cam ca în hanurile din vechime. Munţomanii de aici vorbesc în coduri numai de ei ştiute: „Şi? Prin Padina, pe la Crăpătură? Da’ de ce aţi luat-o pe grohotiş, mergeaţi pe Caprelor“.
O cameră costă între 20-30 de lei, camparea e 10 lei. „Vine ursu’? Doar la cort“.
Coborâm prin Zănoagă (o poiană, apoi pe la Izvorul lui Botorog, drum de vreo oră şi jumătate. Dăm în drumul forestier, care ne duce spre oraş. La poale e cabana Gura Râului, prilej de o bere şi regrupare de forţe. Aruncăm o ultimă privire masivului, îi transmitem un convins „la revedere“ şi plecăm spre gară.
EXPLICAŢIA MUNŢOMANULUI
De ce rămâi cu gura căscată
Cei care merg regulat pe munte îşi zic munţomani. Montaniard e un franţuzism elegant. Liviu, ghidul meu, e munţoman. Aşa că trebuie să ştie care e secretul crestei Pietrei Craiului. „Pe bune şi fără exagerări... rămâi cu gura căscată la unele faze“, îmi răspunde. Ca de exemplu? „De pe creastă vezi Bucegii, pe o parte, toată ţara Bârsei, pe cealaltă parte, vezi Făgăraşul, Iezerul, iar la picioare vezi abruptul masivului pe care eşti... Te cam crezi buricul pământului din poziţia asta. E un vers dintr-un cântec de munte, nu mai ştiu cine-am fost jos, sunt altul aici sus“, explică Liviu.
PLEDOARIE
„De fiecare dată descopăr ceva nou“
Clubul pentru Protecţia Naturii şi Turism este o asociaţie de voluntari care iubesc muntele, fondată în 1973. Un ONG care mai ajută administraţia Parcului Naţional Piatra Craiului să pună lucrurile în ordine. Fireşte, Craiul e printre munţiilor preferaţi. „Îl iubim pentru că este accesibil pentru toată lumea. Pentru noi este locul în care am mers prima dată pe munte. Nu este întotdeauna uşor de străbatut sau prietenos, însă de fiecare dată descopăr ceva nou. Şi o să-l descopăr puţin câte puţin, deşi poate nu-mi va ajunge o viaţă să-l cunosc complet. Trasee nemarcate sau puţin cunoscute te duc în locuri sălbatice, unde te bucuri că poţi întâlni capra neagră în locul PET-ului de bere aruncat în iarbă sau floarea de colţ în locul scrijelitului pe copaci. Aceste trasee sunt cunoscute de puţini şi de adevăraţii iubitori ai muntelui. Măreţia lui, sălbăticia, înălţimile, întinderea, flora şi fauna, potecile lui, totul mă face să-l consider una dintre minunile noastre“, spune Teo Ciripoi, preşedinta CPNT.
RECUNOAŞTERE
Diplomă europeană pentru Arii Protejate
Parcul Naţional Piatra Craiului a primit anul trecut Diploma Europeană pentru Arii Protejate, din partea Consiliului Europei. În România, numai Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a mai primit o asemenea distincţie. „Această distincţie europeană recunoaşte nu doar calitatea unui anumit sit, ci şi eficienţa sistemului de protecţie şi a managementului care se folosesc. Totodată, obligă autorităţile locale pentru continuarea unui management performat al parcului, atât în protejarea zonei, cât şi în promovarea acesteia. Este o diplomă rară care a mai fost acordată la doar 68 de locuri din Europa în ultimii 30 de ani de zile“, a explicat Robert Palmer, directorul Direcţiei de Cultură, Patrimoniu Cultural şi Natural a Consiliului Europei.
Această calitate este acordată pentru o perioadă de cinci ani, timp în care un expert desemnat de Consiliul Europei monitorizează permanent situaţia, la faţa locului. Acordarea diplomei presupune şi respectarea a două recomandări care se referă la o mai bună gestionare a deşeurilor şi la un management mai bun al pădurilor de pe raza parcului. Este vorba, în principal, de contracararea mai bună a braconajului, a tăierilor ilegale de copaci sau a distrugerii ecosistemului.
CASTEL DE PIATRĂ. Stânci „sparte“ prin care se vede cerul
VOX POPULI
„E un munte cum nu vezi altul“
Viorel Popa, 38 de ani, curier: „Ar merita cu prisosinţă să fie minune a României. Arată că ceea ce poate face natura nu se compară cu ce poate face omul.“
Gheorghe Dobaş, 79 de ani, pensionar: „Eu sunt chiar din Tohanul Vechi, am crescut cu muntele lângă mine. E un munte cum nu vezi altul în ţară.“
Geanina Grigore, 33 de ani, profesoară: „Merită să intre în primele 7 minuni. Ai tot ce vrei aici: trasee montane dificile sau uşoare, cabane pitoreşti, peisaje de neuitat.“
Ingrid Beno, 18 ani, elevă: „E impresionat că se află în apropierea unui oraş important ca Braşovul şi, în numai câţiva kilometri, treci de la asfalt direct în sălbăticie.“
DATE TEHNICE
Specific: garofiţa Pietrei Craiului
LOCALIZARE
În Carpaţii Meridionali, în raza judeţelor Braşov şi Argeş, respectiv a localităţilor Zărneşti şi Moeciu, Rucăr şi Dâmbovicioara, incluzând masivul Piatra Craiului şi o zonă cuprinzând Cheile Dâmboviţei şi Cheile Ghimbavului
ACCES
> Zărneşti - se ajunge cu trenul sau auto din Braşov > Podul Dâmboviţei - auto din Braşov sau Câmpulung > Bran (spre satul Măgura) - auto din Braşov sau Câmpulung > Moeciu (spre Curmătura) - auto din Braşov sau Câmpulung > Fundata (sat Şirnea, spre Grind şi Gura Piscului) - auto din Braşov sau Câmpulung
DIMENSIUNI
> Lungime: 25 de kilometri între Zărneşti şi Rucăr > Cel mai înalt vârf: La Om (2.238 de metri) > Suprafaţa rezervaţiei naturale (înfiinţată în 1938): 1.200 de hectare
CAZARE
> Pensiuni în zona Bran-Moeciu sau Zărneşti > Cabane: Plaiul Foii (principala cale de intrare, aflată la 13 km de Zărneşti, accesibilă auto), Gura Râului (la ieşirea din Zărneşti, accesibilă auto), Curmătura (1.470 de metri, accesibilă doar cu piciorul), Brusturet (la capătul Cheilor Brusturetului) > Refugii montane: Grindu (1.620 m, sub Vf. La Om), Diana (1.480 m), Speranţelor (1.685 m), Vf. Ascuţit, Şpirla (1.400 m) > La cort
ATRACŢII
> Prăpăstiile Zărneştilor, Fântâna lui Botorog, Cheile Dâmbovicioarei, Peştera Dâmbovicioarei, Peştera Stanciului, Moara Dracului, Marele Grohotiş, Valea Crăpăturii, Vârfurile La Om, Padina Popii, Vârful Ascuţit. > Flori rare (floarea de colţ sau unice (garofiţa Pietrei Craiului)
SEMNAL GSM
Slab prin luminişuri şi pe creastă, în pădure mai deloc
_______________________________________________________________________________________________ _______________________________________________________________________________________________
Lacul Roşu din spatele Cheilor Bicazului
Parcul Naţional Hăşmaşul Mare - Cheile Bicazului are două puncte de atracţie a căror celebritate e maximă, cel puţin printre români: Lacul Roşu şi Cheile Bicazului. Flora şi fauna parcului cuprind o multitudine de specii protejate, de la floareade- colţ şi papucul-doamnei până la râşi şi capre negre. Floarea-decolţ, „monument al naturii protejat de lege“, se găseşte de vânzare la tarabele din zonă. Parcul are numeroase puncte de observaţie de unde se poate admira peisajul.
O plimbare cu barca
După vreo trei kilometri prin Cheile Bicazului, muntele se desface şi lasă loc unei privelişti odinioară superbe, spre Lacul Roşu. Acum sunt pensiuni, hoteluri de lux şi vreo 10 terase cu bere rece şi ieftină, mici prost gătiţi, muzică dată tare şi nelipsitele chioşcuri cu chinezării.
Lacul Roşu e în „ungurime“, iar oamenii te întâmpină în egală măsură cu un „Poftiţi“ sau un „Tessek“, fără ca asta să aibă vreo conotaţie negativă. Cel mai des auzi vorbindu-se moldoveneşte, majoritatea turiştilor venind din estul ţării. Lumea se-nghesuie la debarcader pentru o plimbare cu barca, eventual cât mai departe de civilizaţia gălăgioasă. Pe la amurg, o plimbare cu barca prin preajma copacilor înghiţiţi de ape dă fiori, lăsând o impresie de straniu şi misterios, cam ca-n „Twin Peaks“.
Lacul pare întunecat şi ameninţător, cioturile ce ies din apă lăsând impresia că o civilizaţie lacustră şi-a găsit sfârşitul cu numai câţiva ani înainte să treci pe acolo. Cârduri de raţe trec nestingherite pe lângă tine dacă te aventurezi cu barca pe apă. Motiv suficient să dai la rame cam 10 minute, la concurs cu măcănitoarele, cât să te depărtezi de mal şi să observi civilizaţia de la distanţă. De pe la 500 de metri depărtare de mal, oamenii sunt mici, iar cioturile de copac îţi aduc aminte că planeta e mare şi când se supără nu prea se sinchiseşte de un păduche ca tine.
Lacul Roşu s-a format relativ recent, într-o zi din luna iulie 1837. Atunci, după o serie de furtuni şi ploi torenţiale, din Muntele Ucigaşu s-a desprins o bucată şi a blocat pârâul Licaş, pârâul Oii şi pârâul Roşu.
Martori actuali ai calamităţii naturale de atunci sunt cioatele de molid rămase în apă. Reflectarea purpurie în lac a Suhardului Mic, prezenţa aluviunilor roşiatice aduse îndeosebi de pârâul Roşu şi calcarele roşcate din jurul său i-au făcut pe ciobani să-i dea numele de Lacul Roşu.
Colţul de paradis, descoperit de trei turişti
Abia în 1857, trei turişti din Gheorgheni au poposit pe malurile sale, uimiţi şi fermecaţi de frumuseţea sălbatică a priveliş tei montane şi a lacului. Au povestit tuturor că au descoperit un colţ din paradis. De atunci, atraşi de frumuseţea naturală a lacului, de bogăţia faunei, florei, numeroşi turişti au străbătut potecile acestei regiuni.
În 1910 a început construirea drumului din Gheorgheni până la Lacu Roşu, realizat până în locul numit „Gâtul Iadului“, şi numai în 1937 s-a terminat drumul care leagă Transilvania de Moldova. Prima cabană de aici a fost construită în 1925.
Ora animalelor
Cel mai plăcut moment al zilei este aproape de amurg. Dogoarea soarelui nu se mai simte, forfota din zonă scade, iar stâncile ce străjuiesc Bicazul aruncă reflexe roşietice. Când doar râul mai susură, iar vântul foşgăie copacii, ai impresia că asculţi „live“ cum natura lucrează cu motoarele turate la maximum. Pe măsură ce soarele pleacă la culcare, iar oamenii odată cu el, diverse vietăţi încep să mişune prin păduri, nevăzute, dar bănuite. O capră neagră ce fuge să se ascundă în pădure pare un scaraoţchi plecat în misiune de recunoaştere.
INTRĂ AICI PENTRU A VOTA
LEGENDA
Fata răpită
Legenda spune că, odată, trăia o fată frumoasă care se numea Estera. Într-o zi s-a îndrăgostit de un flăcău cu care nu s-a putut căsători pentru că acesta a fost luat în armată. Fata l-a aşteptat, dar într-o zi de duminică a fost răpită de un tâlhar care a dus-o într-o peşteră din Munţii Suhard. I-a promis aur şi argint, numai să fie a lui. Fata l-a refuzat şi a chemat în ajutor muntele. Şi muntele şi-a prăvălit stâncile peste tâlhar. Lupta a durat mult. Şi s-a încheiat tragic. La un moment dat, din munte s-a desprins o bucată de stâncă care a căzut deopotrivă peste haiduc, frumoasa fată şi peste un cioban cu turma sa de oi. Au murit cu toţii, iar sângele vărsat de ei a înroşit apa lacului care s-a format acolo. De aici denumirea Lacului Roşu.
PLEDOARIE
„Cele mai impresionante chei“
Directorul Parcului Naţional Hăşmaşul Mare - Cheile Bicazului, inginerul Cosmin Butnar, se luptă încă de la înfiinţare cu autorităţile locale şi turiştii care nu pricep să respecte zona. „Cheile Bicazului se află în zona de protecţie integrală, practic este una dintre cele mai restrictive zone. Dar acolo se desfăşoară activităţi de comerţ neautorizat de noi, cu acordul Primăriei Bicaz Chei şi al celor de la Drumuri Naţionale. După ce-şi varsă oful, el se mândreşte cu minunea de care are grijă.
„Sunt cele mai impresionante chei din România, cele mai mari. În unele locuri, diferenţa între culmi şi albia râului ajunge la 300-350 de metri şi asta pe o lungime de aproape 6 kilometri. Afluenţii râului Bicaz, Cupaş, Suhard, Lapoş, Şugău şi Bicăjel formează alte chei, la fel de impresionante prin măreţia şi frumuseţea lor, mai puţin vizitate de turişti. Am vrea să le păstrăm aşa. Avem specii rare de floră, papucul-doamnei, floarea-de-colţ sau cosaşii Bicăjeni, o floare mai micuţă, violacee, ce se găseşte numai aici. Pe abruptul munţilor mai găsim şi un arbore mai rar, tisa sau pinul silvestru. Este şi o faună specifică, urşi, lupi, mistreţi, pisică sălbatică, cerb, în general muntele este un refugiu pentru carnivorele mari, e o zonă foarte bună de iernat.
Dimineaţa, lângă Lacul Roşu, puteţi vedea pe stânci capre negre, sunt cel puţin 30-40 de exemplare numai acolo, în total sunt aproape 100 în tot parcul“.
OMUL STRICĂ LOCUL
Manelele invadează peisajul
Sub soarele arzător de iulie, maimuţele atârnate de sfoară se scorojesc. De-a lungul impresionantului canion cunoscut drept Cheile Bicazului s-au amenajat zeci de chioşcuri din lemn care vând, teoretic, artizanat şi obiecte populare.
Practic, pe lângă doi ciorapi de lână şi o cuşmă de pădurar, găseşti săbii ninja, pălării de cowboy, chinezării, semne de înmatriculare gen „Ionel“, din care folosesc turiştii, şi trei feluri de maimuţe de pluş (macac de atânat la gât, gorilă pe băţ, gibon pe sfoară.
Pentru că, totuşi, Cheile Bicazului şi, mai apoi, Lacul Roşu, reprezintă destinaţii low cost, Daciile 1.300 sunt aici mai dese ca oriunde. Dar traseul nu e unul de vizitat cu maşina, deşi drumul e bine asfaltat. Şoferul n-are nicio bucurie, nu poate să admire în toată splendoarea lui stâncile care par să cadă.
Pietonul, în schimb, poate să savureze aerul de munte şi imensitatea la pas.
După ce mii de ani natura s-a luptat aici cu stâncile, apa reuşind să-şi facă un drum sinuos prin munte, acum are un adversar mult mai periculos: românul. Chiar la prima curbă după intrarea în Parcul Naţional Hăşmaşul Mare, dinspre Neamţ, e o terasă, de jeg mediu, cu muşamale şi scaune de fier.
Delicaţi, proprietarii locului au acoperit boxele cu pungi ca nu cumva să le plouă. Apoi au dat muzica tare. Muzica populară făcută la orga Korg, un fel de manea care, în ecoul munţilor, generează o senzaţie neplăcută. Liniştea, care ar trebui să fie mormântală, să se-audă doar copita de capră neagră, este spartă de frâne de maşini, claxoane şi diverse gadgeturi electronice care încă mai au „Lambada“ printre melodii.
KITSCH. Tarabele cu suveniruri „made in China“ contrastează puternic cu frumuseţea peisajului
VOX POPULI
„Sunt deosebite, sunt frumoase“
Viorica Pop, 60 de ani, pensionară: „Bicazul şi Lacul Roşu merită să fie în primele şapte minuni naturale ale României. În afară de acest loc, numai la Delta Dunării mă mai pot gândi ca la o altă minune demnă de top.“
Kinga Olah, 20 de ani, studentă: „Are un peisaj foarte diferit de ce se poate vedea în această zonă a Europei şi un aer aparte.“
Alexandru, 23 de ani, student: „Nu ştiu dacă o clasificare de genul cel mai frumos, mai minunat e potrivită. Sunt deosebite, sunt frumoase, dar la fel sunt multe alte zone din ţara asta. Noi de-am avea grijă de ele!“
Ioana Vizinteanu, 28 de ani, ospătar: „Am fost şi la Bicaz, şi la Lacul Roşu, şi mi-a plăcut foarte mult. Ar putea fi considerate fără probleme minuni ale României.“
DATE TEHNICE
Cinci rezervaţii naturale
LOCALIZARE
> Parcul este localizat în Munţii Hăşmaş, situaţi în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, pe raza judeţelor Neamţ şi Harghita.
REZERVAŢII NATURALE
> Cheile Bicazului - 3.728 hectare > Lacul Roşu - 12,7 hectare. Se află la altitudinea de 980 de metri, are formă de „L“, adâncimea de 10 metri şi o circumferinţă de 2.830 de metri > Cheile Şugăului - 10 hectare > Avenul Licaş - 5 hectare > Masivul Hăşmaşul Mare- Piatra Singuratică şi Hăşmaşul Negru - 800 hectare
ACCES AUTO
Aria protejată Cheile Bicazului- Hăşmaş este străbătută de drumul transcarpatic (DN 12C) între Gheorgheni şi Bicaz. La Lacul Roşu se poate ajunge din trei direcţii:
> Oradea - Cluj-Napoca - Târgu- Mureş - Reghin - Topliţa - Gheorgheni > Braşov - Sf.-Gheorghe - Miercurea-Ciuc - Gheorgheni - Lacul Roşu pe DN 12C > Bacău - Piatra-Neamţ - Bicaz - Lacul Roşu pe DN 15
CAZARE
> Există numeroase pensiuni, cabane şi hoteluri la Lacul Roşu şi în apropierea Cheilor Bicazului. Preţurile încep de la 70 de lei pe noapte.
SEMNAL GSM
> Bun
Modificat de istudor (acum 16 ani)
_______________________________________
"Daca vrei gratis, cauta singur!"[b] www.Vila CFR Slanic Moldova www.comunagalbinasi.ro
|
|