Neo
Moderator
 Din: Zion
Inregistrat: acum 18 ani
|
|
Cinematograful a apărut în România la 27 mai 1896, la mai puţin de 5 luni de când la Grand Café din Paris fraţii Louis şi Auguste Lumičre au arătat lumii minunea fotografiilor în mişcare. Primele proiecţii au avut loc în Bucureşti la sediul ziarului de limba franceză L’Indépendance Roumaine, care apărea zilnic în două ediţii încă din 1876. Echipa mobilă a firmei Lumičre a sosit prin intermediul lui Edwin Schurmann, impresarul celebrelor actriţe Adelina Pati şi Eleonora Duse. Au fost proiectate filmele: Un dineu, Lecţii de mers pe bicicletă, Sera, Plecarea enoriaşilor de la o messă, Mic dejun pe iarbă, Piaţa Operei, Bufetul, Sosirea unui tren în gară. Tot în acest ziar, redactorul rubricii mondene, Mihail Văcărescu (sub pseudonimul Claymoor) a semnalat evenimentul: “Ieri seară aparatul cinematografic a fost aşezat în marele salon al ziarului nostru, unde vor avea loc proiecţii ziua şi noaptea… A fost ca o ieşire din biserică într-o zi de sărbătoare… Personajul misterios care manevra la fel de misterioasa lanternă magică ne-a condus la Moulin Rouge în timpul unei petreceri nocturne… Totul se derulează cu o asemenea veridicitate şi cu o asemenea viteză încât poţi crede că într-adevăr aceasta e realitatea.” Proiecţiile s-au prelungit până în septembrie, având loc şi în alte săli, iar preţul a coborât, astfel încât atracţia mondenă s-a transformat într-un spectacol popular.
Privind retrospectiv, nu este întâmplător faptul că cinematograful a venit de la Paris la Bucureşti în aceste circumstanţe şi atât de timpuriu. De la jumătatea secolului al XIX-lea modernizarea României s-a făcut sub influenţa culturii franceze, iar Bucureştiul, pentru frumuseţea centrului său şi asemănările unor edificii cu cele din capitala Franţei, a căpătat supranumele de “Micul Paris”. Arhitecţi francezi precum Albert Galleron, Paul Gottereau, Albert Ballu, Bernard Cassien au lăsat amprenta Renaşterii franceze asupra mai multor clădiri din Bucureşti, iar un medic franco-spaniol Charles D’Avilla (Carol Davila) a fondat încă din 1857 şcoala de medicină care îşi păstrează prestigiul şi azi. Începutul relaţiilor politice şi culturale privilegiate româno-franceze se datorează marelui istoric Henri Michelet, care a făcut cunoscute opiniei publice internaţionale originea latină a limbii şi poporului român, ca şi aspiraţiile de uniune naţională. Amintirea acestei epoci a păstrat-o un hotel din Paris (pe str. Vaugirard), care s-a numit timp de peste 100 de ani “Principatele Unite”. La rândul ei, România, care copiase constituţia şi alte instituţii după Franţa şi Belgia, aspira la titulatura de “Belgia Orientului”. Deşi îşi obţinuse independenţa formală mai târziu decât Grecia, abia în 1878 (devenind regat în 1881), odată cu Serbia, dintre ţările est-europene, România se apropia cel mai mult de standardele occidentale, deşi păstra cele mai mari contraste între clasele sociale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, România era printre primele ţări care adoptaseră sistemul metric, prima ţară ortodoxă care a adoptat calendarul gregorian (1866), singura ţară balcanică unde exista un capital autohton semnificativ, una dintre cele mai stabile monede, dar singura cu acoperire totală în aur din Estul Europei (din 1867), singura bancă privată capabilă de investiţii industriale – Marmorosch, Blank & Co. (fondată încă din 1848), cea mai densă reţea de cale ferată etc. Chiar şi după 1877, România a continuat să fie o ţară în care îşi găseau adăpost refugiaţi politici din ţările balcanice (sârbi, precum viitorul prim ministru Nikola Pasic, între 1883-1889, greci şi albanezi, precum Hristache Antoniu, june-prim în filmele mute româneşti cu haiduci, apoi repatriat în Albania unde a ajuns cântăreţ de operă sau în care soseau emigranţi, majoritatea sezonieri (“pecialbari”), în speranţa de a putea trimite bani acasă. În 1900, mica Românie, cu doar 6 milioane de locuitori şi 130 de mii de km2 (unirea cu Transilvania având loc abia în 1918), era al patrulea producător mondial de petrol şi de grâu. La rândul său, Bucureştiul era al doilea oraş ca mărime din Balcani după Istanbul, cu aproape 300 000 de locuitori. Capitala României a fost primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant (1857); în 1871 a fost introdus iluminatul cu gaz aerian, iar din 1882 cel electric. Prima linie electrică de tramvai a fost inaugurată încă din 1894.
Începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, mulţi români au studiat la Paris sau au cunoscut gloria în capitala Franţei. Dintre aceştia trebuie amintiţi sculptorul Constantin Brâncuşi, pionierii aviaţiei mondiale Traian Vuia şi Henri Coandă, scriitorii Martha Bibescu, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran; biologul Victor Babeş, inventatorul stiloului (1850), Petrache Poenaru, pilotul de curse Petre Cristea, câştigător al Raliului de la Monte Carlo (1936) etc.
În domeniul cinematografiei s-au afirmat în Franţa actorii Elvira Popesco (1896, Bucureşti – 1993, Paris), Maria Ventura (1886, Bucureşti – 1954, Paris), eroină în filmele lui Victorien Jasset, Albert Capellani şi Georges Denola; Jean Yonnel (1891, Bucureşti – 1968, Paris), care a jucat în filme ale lui Abel Gance, Henri Diamant-Berger, Robert Saidreau şi Julien Duvivier; producătorii Bernard şi Emile Tanenzeff (directori ai firmei Pathé-Nathan, născuţi la Chişinău) şi compozitorul Vladimir Cosma (n. 1940, Bucureşti). Alţi cineaşti reputaţi originari din România au fost regizorul german Lupu Pick (1885, Iaşi – 1931, Berlin), creatorul kammerspiel-ului, actriţa şi cântăreaţa Maria Cebotari (1910, Chişinău – 1949, Viena), actorii americani Johnny Weissmuller (1904, Timişoara – 1984, Acapulco, cel mai cunoscut interpret al lui Tarzan), Edward J. Robinson (Emmanuel Goldenberg, 1893, Bucureşti – 1973, Hollywood), John Houseman (Jacques Haussmann, 1902, Bucureşti – 1988), regizorii americani Jean Negulesco (1899, Craiova – 1993, Marbella), Lewis Milestone (Lev Milstein, 1895, Chişinău – 1980), Otto Preminger (1905, Wishniewska – 1986), compozitorul italian Roman Vlad (n. 1919, Cernăuţi, stabilit în Italia în 1938, autorul muzicii unor filme precum La beauté du diable, 1949, în regia lui René Clair), compozitorul german Michael Creţu (n. 1957, Bucureşti, autorul muzicii din Sliver, 1993, în regia lui Phillip Noyce) etc.
Prima filmare în România a fost realizată pentru firma Lumičre de către opticianul şi fotograful francez Paul Menu (1876-1973): Parada regală de 10 mai 1897/ Majestatea Sa Regele călare, ocupând locul pe bulevard pentru a prezida defilarea. Au urmat alte 16 actualităţi filmate în decurs de două luni: Târgul Moşilor, Hipodromul şi cursele de la Băneasa, Terasa cafenelei Capşa, Inundaţiile de la Galaţi, Exerciţiile marinei terestre, Vasele flotilei de pe Dunăre etc. Este interesant că Paul Menu a rămas o vreme în România şi a fost considerat cineast român, în timp ce camera sa de filmat a fost achiziţionată de dr. Gheorghe Marinescu (1863-1938), care a utilizat-o pentru cercetările sale în domeniul neurologiei, realizând, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, în 1898 primul film ştiinţific din lume – Tulburările mersului în hemiplegia organică. Însuşi Auguste Lumičre recunoştea prioritatea dr. Marinescu într-o scrisoare din 29 iulie 1924: “Comunicările dv. asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână într-o vreme când primeam “La Semaine médicale”, dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dv.” Demersul dr. Marinescu şi-a găsit repede utilitatea, întrucât la 25 octombrie 1899 medicul Alexandru Bolintineanu a susţinut la Paris o teză de doctorat despre coxotuberculoză care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon.
Primii autohtoni care au filmat în Balcani au fost consideraţi în genere fraţii aromâni Ienache (1878, Avdella – 1954, Salonic) şi Miltiade Manakia (1882, Avdella – 1964, Bitolia). Fotografiile trimise de ei în 1903 ziarului Universul pentru a ilustra ostilităţile din timpul Răscoalei de Sf. Ilie sunt printre primele din România tipărite prin gravare. Tot un român, pictorul Carol Popp de Szathmary (1812-1888), prin fotografiile realizate cu ocazia Războiului Crimeii, fusese primul fotoreporter de război din lume. Participând în 1906 la Expoziţia internaţională de la Bucureşti, cei doi fraţi, nu au văzut doar pentru prima dată fotografiile în mişcare, ci, poate, şi o cameră Urban. Ienake a obţinut o medalie de aur şi una de argint, în vreme ce Miltiade una de argint, distincţii oferite pentru valoarea fotografiilor expuse de ei în pavilionul special dedicat românilor care trăiau în Macedonia. Ienache, cu bursa primită din partea regelui Carol I a putut călători la Paris şi la Londra, de unde a achiziţionat camera de filmat Bioscope 300 de la firma Charles Urban & Co. În acelaşi an au realizat Obiceiuri casnice la aromâncele din Pind, urmate de alte filme care înfăţişau horele, migraţia turmelor, obiceiuri religioase, înmormântări şi nunţi ale aromânilor, care pot fi considerate primele filme etnografice din lume. Totodată, ei au lăsat posterităţii documente cinematografice unice pentru acea vreme, cum ar fi scene de represalii prin spânzurătoare din timpul războaielor balcanice sau primul reportaj filmat de proporţii considerabile, vizitele sultanului Mehmed Reshad al V-lea la Salonic şi Bitolia (1911). Nu se poate nega o anumită influenţă a fraţilor Manakia asupra cinematografiei româneşti, deoarece copiile filmelor aduse de ei în România sunt montate şi au titluri şi inserturi în română, întrucât erau pregătite pentru proiecţie şi realizate special pentru publicul românesc. Pe de altă parte, s-ar putea ca ei să-l fi întâlnit pe operatorul Ion Voinescu şi pe C. Istrati în 1906, cu cinci ani înainte de a fi filmat Excursie în Macedonia turcească/ Vizita ministrului Istrati în Macedonia.
În septembrie 1911, regizorul Grigore Brezeanu şi probabil operatorul Victor De Bon realizează primul film artistic românesc Amor fatal, având în distribuţie pe Lucia Sturdza, Tony Bulandra, Aurelian Barbelian, Constantin Neamţu-Ottonel, Grigore Brezeanu. Filmul s-a pierdut şi se păstrează puţine informaţii despre el. În acelaşi an, pe 7 noiembrie, pe scena Teatrului Naţional montarea basmului prelucrat de Victor Eftimiu, Înşir’te mărgărite, este completată de regizorii Aristide Demetriade şi Grigore Brezeanu cu scene filmate în care apăreau Aristide Demetriade, Zaharia Bîrsan, Eleonora Mihăilescu şi Ecaterina Zimniceanu. În ziarul Adevărul, dramaturgul Mihail Sorbul aprecia experimentul drept “compromisul între o artă ce şi-a câştigat cu prisosinţă acest titlu şi între un început de artă”. În schimb, filmul din 1912, Independenţa României a avut o soartă mai bună, ajungând să fie distribuit în Transilvania, Austria, Ungaria, Franţa şi Rusia. Actorii Petre Liciu, Constantin I. Nottara, Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu şi scriitorul Corneliu Moldoveanu au colaborat la realizarea scenariului, regia i-a aparţinut tot lui Grigore Brezeanu, iar imaginea a fost semnată de francezul Frank Daniau, în timp ce producător a fost Leon Popescu prin firma sa Filmul de Artă Leon Popescu. Mai mulţi actori ai Teatrului Naţional şi-au dat concursul pentru a-i înfăţişa pe domnitorul Carol I (Aristide Demetriade), Osman Paşa (Constantin Nottara), primul ministru Mihail Kogălniceanu (Ion Niculescu), generalul Cernat (Ion Dumitrescu), generalul doctor Carol Davila (Ion Merişescu), ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei (Pepi Machauer), generalul Arion (Ghiţă Popescu), mitropolitul şi generalul Totleben (Constantin Orologea), principesa Elisabeta (Constanţa Demetriade) sau personaje legendare precum Peneş Curcanul (Aurel Athanasescu) şi Rodica (Jeni Metaxa- Doro), preluate din poeziile lui Vasile Alecsandri. Şi-au mai dat concursul actorii Elvira Popescu, Aristiţa Romanescu, Ion Brezeanu, Maria Filotti etc. şi, în calitate de interpreţi, operatorul Nicolae Barbelian sau dramaturgul Gheorghe Ciprian. Totuşi, meritul cel mai mare al filmului este că prin utilizarea a 80.000 de figuranţi, din care o parte chiar veterani ai Războiului de independenţă, a rezultat o superproducţie cinematografică recunoscută ca atare de presa franceză, comparabilă în epocă doar cu filmele lui Giovanni Pastrone sau mai târziu, în România, cu filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Este interesant totodată faptul că este vorba aici de unul dintre primele filme din lume în care un suveran s-a putut vedea în calitate de personaj, astfel încât Carol I a acordat sprijin financiar pentru realizarea filmului.
În acelaşi timp, în Transilvania, aflată până în 1918 în componenţa Imperiului Austro-Ungar, primele proiecţii cinematografice se pare că datează din 1898, deci doi ani mai târziu dacât la Bucureşti, şi se datorează prof. M. Benko, care a făcut demonstraţii la Alba Iulia, Dumbrăveni şi Blaj. Prima sală de cinema s-a înfiinţat la Braşov în 1901, în România prima special amenajată pentru cinema fiind la Iaşi, cea a lui Anton C. Bottez, reprezentant al Casei Pathe. Ca şi în România, extinderea cinematografelor a fost încetinită din cauza lipsei uzinelor electrice. Au apărut mai multe case de producţie cinematografică, mai ales la Cluj, cum ar fi Proja, Corvin sau Transsylvania, unde a desfăşurat o bogată activitate Eugen (Jeno) Janovics (1872, Ungvar –1946, Cluj). El şi-a continuat activitatea la Cluj şi după unirea Transilvaniei cu România, realizând mai multe documentare despre România (pentru casele Moldfilm şi Foto-film Cluj), participând totodată la realizarea câtorva din primele filme artistice ungureşti (1913, Mânzul şarg/ A sarga csiko, regia Felix Vanhyl, după drama din mediu ţărănesc a lui Ferenc Csepreghy, E. Janovics fiind co-producător alături de firma Pathé) sau Din groazele lumii/ Vilagrem (1920, regia E. Janovics), o dramă moralizatoare despre efectele sifilisului, conţinând inclusiv imagini dintr-o clinică sau filmări sub microscop datorate consultantului ştiinţific, savantul român Constantin Levaditti. Din groazele lumii a fost prezentat întâia oară pe 29 decembrie 1920 la Teatrul Naţional din Cluj în completarea unei conferinţe medicale a profesorului Levaditti, rulând pe alte ecrane de la începutul anului următor, şi se pare că a beneficiat de o subvenţie din partea statului român. Alături de Eugen Janovics, în Transilvania şi-au mai început activitatea cinematografică regizorul britanic de origine maghiară Sir Alexander Korda (Sandor Laszlo Kellner, 1893-1956), soţul actriţei Merle Oberon, ca şi regizorul american Michael Curtiz (Mihali Kertesz, 1888-1962), autorul memorabilului Casablanca (1943) pentru care a obţinut premiul Oscar.
Spectacolele cinematografice vor reapărea în Bucureşti prin 1905, pentru a deveni însă permanente. Dacă excludem Pavilionul cinematografiei de la marea expoziţie din 1906, prima clădire construită anume pentru proiecţii a fost cinematograful Volta de pe str. Doamnei, care a funcţionat din 1909.
Prima revistă specializată de cinema, Revista cinematografică, a apărut la Bârlad în anul premierei Independenţei României, 1912, având o existenţă efemeră, la fel ca şi cele care i-au urmat. Treptat, noua artă a învins scepticismul intelectualilor, astfel încât în 1910 semnau cronici de cinema scriitori precum Liviu Rebreanu şi Mihail Sorbul în Scena, iar din 1929 D. I. Suchianu s-a afirmat ca primul teoretician român al celei de-a şaptea arte, autor al unui Curs de cinematograf în 1930 şi preşedinte al Sindicatului cinematografiştilor în 1933.
Casele de producţie cinematografică au avut ambiţii mari, dar existenţe efemere: România Film (a lui Constantin T. Theodorescu) Filmul Naţional Român (1914), Filmul de Artă Leon Popescu, Lumina (1914, a lui Tudor Posmantir, la Brăila), Carmen – Sylva (a lui Gheorghe Ionescu), care au realizat şi filme documentare şi jurnale de actualităţi), Moment Film, ulterior Clipa Film (1927, a lui Horia Igiroşanu) etc.
În timpul primului război mondial, în condiţiile refugierii guvernului la Iaşi, a fost organizat la Iaşi Serviciul Foto Cinematografic al Armatei Române (15 noiembrie 1916), unul dintre primele studiouri de stat din lume, specializat în realizarea de filme documentare. Aici şi-au desfăşurat activitatea operatori precum Constantin Ivanovici, Tudor Posmantir, Georges Ercole şi Nicolae Barbelian, a căror activitate s-a materializat la început în realizarea de reportaje filmate din primul război mondial. Implicarea statului român în producţia cinematografică s-a materializat mai târziu în Legea fondului naţional cinematografic (9 iulie 1934), care consfinţea colectarea filmelor de către Serviciul cinematografic care funcţiona în cadrul Oficiului Naţional de Turism începând de la înfiinţarea acestuia, în 1936. Primul studio al ONC se dă în folosinţă în august 1937. Pe 21 ianuarie 1941, pe platoul de 200 m2, tratat acustic şi dotat cu aer condiţionat, instalaţii electrice şi săli de montaj, dr. Ion Cantacuzino, în calitate de producător dă primul tur de manivelă la filmul O noapte furtunoasă în regia lui Jean Georgescu.
Primele desene animate datează din anii ’20. Pionierii animaţiei româneşti Aurel Petrescu (1897-1948) şi Marin Iordache (Iorda, 1901-1972) au lucrat ca graficieni în presa vremii şi apoi ca operatori, regizori (Iorda şi ca scenograf şi regizor de teatru) şi actori. În 1920, Aurel Petrescu realizează Păcală în lună (la casa de producţie Soarele a germanului Erich Pommer), care e prezentat în aprilie, la Cinematograful militar din Bucureşti, urmat de Păcală amorezat (1925), iar între 1923-1927 de ciclul de desene animate umoristice D’ale zilei, din păcate toate pierdute, o idee despre cum arătau putând să ne facem din desenele păstrate. În 1927, cu ajutorul unui aparat de filmat Charles Urban & Co., cumpărat de la Aurel Petrescu, Marin Iorda realizează Haplea, primul desen animat românesc păstrat, pornind de la figura personajului pe care îl lansase în benzi desenate umoristice. Dacă Păcală era un personaj preluat din folclorul românesc, localizat oarecum în trecut, Haplea era un personaj care a intrat în folclor datorită popularităţii benzilor desenate şi figurii sale de naiv contemporan, pe care cineastul a introdus-o şi într-un film cu actori, Haplea (1928). Aurel Petrescu a continuat cu figuri zoomorfe (1926, Motanul în lună şi cu “caricaturi animate” Capete (1927) sau Proverbe ilustrate (1927). Se poate spune că Bărbatul de la Adam până azi şi Femeia de la Eva până în zilele noastre (1927) prefigurează Scurtă istorie (1957) şi alte desene animate celebre de mai târziu ale lui Ion Popescu-Gopo. Din păcate, toate s-au pierdut. Începuturile în animaţie au fost timpurii, în schimb nu au putut avea continuitate, întrucât următoarele încercări datează abia din anii ’40.
Tot în această perioadă a început o producţie aproape constantă de jurnale de actualităţi cu subiecte româneşti la casele de producţie Soremar (1930), Chalant-Paltour (1930), Carpathia (1931), Indrofilm (1935), Naţionalul Nou (1937) şi Serviciul cinematografic din cadrul Oficiului Naţional de Turism (inaugurat la 6 august 1936), devenit instituţie independentă la 1 septembrie 1938 şi redenumit Oficiul Naţional al Cinematografiei, sub conducerea regizorului Paul Călinescu. Cele mai vechi jurnale păstrate sunt intitulate „Jurnal sonor nr”. (al săptămânii), după care este menţionat anul realizării. Aceste jurnale cuprindeau subiecte româneşti şi străine, cum ar fi vizite, primiri şi alte ceremonii la care participau mai ales familia regală şi membri ai guvernului (ponderea reflectării activităţii guvernului crescând în anii celui de-al doilea război mondial), evenimente culturale (bienale de artă şi sportive (raliuri, meciuri de fotbal, tenis, curse hipice şi de schi), calamităţi naturale, slujbe religioase de Bobotează şi de Paşti, aspecte de la manifestaţii de 1 mai, din 1939 apărând şi o rubrică „Români, cunoaşteţi-vă ţara!”, în care erau prezentate locuri pitoreşti. În timpul celui de-al doilea război mondial au fost realizate filme documentare şi jurnale de actualităţi şi în colaborare cu studiourile UFA Berlin.
Din 1928, profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955) şi colectivul său de sociologi începe realizarea primelor filme sociologice din lume: Obiceiuri populare româneşti (1928, regia Mihail Vulpescu), Drăguş – viaţa unui sat românesc (1929, regia Paul Sterian, Nicolae Argintescu-Amza), Un sat basarabean – Cornova (1931, regia Henri Stahl, Anton Golopenţia), Satul Şanţ (1936, regia Henri Stahl), Obiceiuri din Bucovina (1937, regia Henri Stahl, Constantin Brăiloiu), imaginea aparţinând unor operatori profesionişti şi rutinaţi, Nicolae Barbelian, respectiv Tudor Posmantir (ultimele trei).
Dintre filmele artistice mute mai trebuie menţionate şi Răzbunarea (1913, regia Haralamb Lecca după drama Năpasta de I. L. Caragiale), Păcat (1924, în regia lui Jean Mihail, după nuvela omonimă a lui I. L. Caragiale), Ţigăncuşa la iatac (1923, regia Alfred Halm, film pierdut, după nuvela omonimă de Radu Rosetti, despre dragostea dintre un boier şi o ţigancă, în care au debutat actorii Elvira Popescu şi Ion Finteşteanu), Manasse (1925, regia Jean Mihail, o melodramă având ca subiect dragostea dintre un român şi o evreică, după nuvela lui Ronetti Roman), Datorie şi sacrificiu (1925, regia Ion Şahighian, o poveste de dragoste pe fundalul primului război mondial), comedia Aşa e viaţa (1927, în regia lui M. Iorda), care reuşeşte să îmbine scheciurile de inspiraţie hollywoodiană cu tipologia fanfaronului bucureştean Mitică, lansat de dramaturgul I. L. Caragiale, melodramele Lia (1927, în regia lui Jean Mihail) sau Piatra lui Osman (1929, posibil în regia francezului Marc D’Arly), comediile Lache în harem (1927, în regia lui Marcel Blossoms şi m. Kellermann), Maiorul Mura (1928, în regia lui Ion Timuş şi Gogulică CFR (1929, în regia lui Constantin Dumitrescu), filmele cu haiduci ale lui Horia Igiroşeanu sau dramele lui Martin Berger (1929, Venea o moară pe Siret, după romanul omonim al lui Mihail Sadoveanu) sau Leiba Zibal (1930, după nuvela În vreme de război de I. L. Caragiale).
Primul film sonor românesc, reprezentând deopotrivă şi cea dintâi coproducţie (România-Germania), este Ciuleandra (1930), o adaptare foarte liberă după romanul lui Liviu Rebreanu a regizorului Martin Berger. În acelaşi an, Ion Niculescu-Brună a realizat filmul Ecaterina Teodoroiu (despre legendara eroină a primului război mondial). Dintre filmele artistice sonore mai trebuie menţionate comediile în care apar marii actori comici Constantin Tănase (1932, Visul lui Tănase, în regia lui Bernd Aldor-Calmanovici, coproducţie româno-germană, Stroe şi Vasilache (1935, Bing-bang, în regia celor doi actori) sau filmul poliţist Trenul fantomă (1933, în regia lui Jean Mihail). Realizatorii cei mai reprezentativi de filme de ficţiune din această perioadă sunt Jean Mihail (1906-1963) şi Jean Georgescu (1904-1994), amândoi începându-şi cariera în străinătate.
În timpul celui de-al doilea război mondial mai multe documentare obţin premii la Festivalul de la Veneţia: Ţara Moţilor (1939, în regia lui Paul Călinescu, comentariul aparţinând scriitorului Mihail Sadoveanu), o uimitoare dezvăluire a unui ţinut montan din inima Europei în care oamenii trăiau la fel ca în Evul Mediu, astfel încât acolo s-a păstrat o cultură populară autentică, România în lupta contra bolşevismului (1941, regia Paul Călinescu), un film care a valorificat filmările pe frontul de Est ale operatorilor români şi germani, respectiv Noi (1942, regia Ion Cantacuzino), o sinteză a istoriei României. Lui Paul Călinescu i se datorează nu numai filme documentare (din 1934), între care şi subiecte ale jurnalelor de actualităţi grupate în ciclul „Români, cunoaşteţi-vă ţara!”, ci mai târziu şi filme artistice cum ar fi Floarea reginei (1946) sau primele filme artistice din timpul comunismului – Răsună valea (1949), Desfăşurarea (1954, după nuvela omonimă de Marin Preda), Porto Franco (1961, după romanul Europolis de Jean Bart) sau Titanic vals (1964, în colaborare cu Tudor Muşatescu, după comedia omonimă a acestuia).
Ca şi Paul Călinescu (1902-2000), regizorul Jean Georgescu a avut o activitate îndelungată, cuprinsă între anii ’20 şi ’70. El a debutat ca actor de teatru, apoi a lucrat ca scenarist şi regizor în Franţa (unde a realizat La Miniature/ Miniatura, 1932, L’Hereuse aventure/ Aventura fericită, 1935 şi Les Amis de Saint Hubert/ Amicii din Saint Hubert,1937). A abordat cu succes documentarul (1948, Petrolul) şi filmul de montaj (1963, Lanterna cu amintiri, o istorie a cinematografului românesc), însă şi-a legat numele mai ales de ecranizările după dramaturgul I. L. Caragiale: O noapte furtunoasă (1942), Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Vizită (1952) şi Mofturi 1900 (1964). Valoarea acestor ecranizări după Caragiale a determinat imediat şi realizarea altora de către cuplurile de regizori Aurel Miheles – Gheorghe Naghi şi Victor Iliu – Sică Alexandrescu, respectiv de regizorul Haralambie Boroş.
La 30 decembrie 1947 regele Mihai I a fost obligat să abdice şi a fost instaurat primul guvern pro-sovietic. Au urmat ca şi în alte ţări est-europene naţionalizări, venirea la putere a partidului comunist ca unică forţă politică şi instituirea esteticii proletcultiste. Regimul comunist a avut ca efect în domeniul cinematografiei o producţie de filme exclusiv de stat, care ajunge destul de mare în anii ’80 (peste 30 de filme de ficţiune anual), o creştere considerabilă a numărului de cinematografe (inclusiv în mediul rural) iar prin aplicarea legii depozitului legal evitarea pierderilor iremediabile a unor filme.
La 21 decembrie 1989 o revoltă populară a răsturnat regimul de dictatură şi a marcat întoarcerea României la regimul democratic.
În 1950 (23 septembrie) se înfiinţează Studiourile cinematografice Bucureşti destinate producţiei de filme artistice şi de animaţie. Totodată, începe construcţia Centrului de producţie cinematografică (Studiourile Buftea), inaugurat în 1951. Studiourile vor ajunge la întreaga capacitate în 1959, cuprinzând cinci platouri de filmare, un platou de filmări combinate, un laborator de prelucrare a peliculei etc. Astfel au fost create condiţiile necesare pentru realizarea filmelor artistice româneşti, ba chiar a unor coproducţii internaţionale (Citadela sfărâmată, 1957, în regia lui Marc Maurette, Ciulinii Bărăganului, 1957, în regia lui L. Daquin, Codin, 1963, în regia lui Henri Colpi, ambele după opere ale scriitorului româno-francez Panait Istrati, Serbările galante, 1965, în regia lui René Clair, Steaua fără nume, 1966, în regia lui Henri Colpi, Şapte băieţi şi o ştrengăriţă, 1966, în regia lui Bernard Borderie, sau western-uri (în anii ’80, realizate de Dan Piţa şi Mircea Veroiu). Coproducţiile au continuat, mai ales cu Italia, dar cu regizori români: Dacii (1966, regia Sergiu Nicolaescu), Columna (1968, regia Mircea Drăgan), Baltagul (1969, regia Mircea Mureşan). Până în 1990, în ciuda barierelor ideologice, au fost realizate coproducţii cu nouă ţări.
Deşi prin colaborarea cu UFA Berlin au fost realizate în România jurnale de actualităţi şi documentare color (primul-Bucureşti, 1942, de către Traian Bratu) încă din timpul celui de-al doilea război mondial, s-au păstrat foarte puţine imagini color de atunci. Din 1955, odată cu realizarea primului film de ficţiune color, Nufărul roşu, în regia lui George Tobias (un film de aventuri cu intrigă poliţistă, localizat în Delta Dunării), filmele color au devenit o prezenţă constantă pe ecranele româneşti.
În 1957 (4 iulie) este înfiinţată Arhiva Naţională de Filme care preia filmele din patrimoniul ONC şi în regim de depozit legal filmele care rulează pe teritoriul României.
Înfiinţarea studioului Animafilm (30 iunie 1964) a dat un impuls major producţiei de desene animate astfel încât aici s-au putut afirma pe lângă Ion Popescu-Gopo creatori precum Bob Călinescu (prin Dl. Goe, Fresca etc. şi-a probat versatilitatea şi gustul experimentului), Artin Badea (creatorul serialului Bălănel şi Miaunel), Florin Anghelescu (creatorul seriilor Pic şi Poc, Pătrăţel, respectiv continuator al seriei Bălănel), marele pictor Sabin Bălaşa (prin desene animate memorabile mai ales pentru adulţi), Izabela Petraşincu (utilizând lâna ca material inedit în animaţie), Liliana Petruţiu, Ion Truică, Constantin Păun (cei trei valorificând motive folclorice româneşti), Olimp Vărăşteanu (serialul Pic şi Poc), Luminiţa Cazacu (realizatoarea unor desene animate ironice în care Penelopa şi Ulise sunt priviţi din perspectiva contemporană, Constantin Crâhmărel, Iulian Hermeneanu (colaboratori ai lui Gopo), George Sibianu (prin serialele sale Clubul curioşilor şi Vreau să ştiu), Victor Antonescu (serialele de lung metraj Robinson Crusoe, Aventuri submarine, Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor), Mircea Toia şi Călin Cazan (Misiunea spaţială Delta), caricaturiştii Nell Cobar (serialul Mihaela) şi Matty Aslan (seria Formica, compusă din foarte concentrate apologuri ironice, destinate adulţilor) etc.
În timpul comunismului a existat o producţie importantă de filme documentare, datorate mai ales studioului specializat, Sahia, înfiinţat în 1949. Producţia de filme documentare a atins un maximum de 100 de filme pe an. Unele reprezintă comenzi de filme turistice, de propagandă sau de popularizare a ştiinţei, în schimb o mare parte din ele îşi păstrează valoarea şi azi. Cei mai importanţi realizatori de filme documentare sunt: Mirel Ilieşiu, Ion Bostan (autorul unor documentare memorabile despre Delta Dunării şi mănăstirile din nordul Moldovei), Dona Barta, Paul Barbăneagră (iniţial operator, din 1965 în Franţa), Nina Behar, Iosif Bertok, Nicoale Cabel, Copel Moscu, Alecu Croitoru, Olimpia Daicoviciu, Dumitru Done, Erich Nussbaum, Jean Petrovici, Sabina Pop, Slavomir Popovici, Doru Segal, Erwin Szekler, Elefterie Voiculescu, Alexandru Gaşpar, Titus Meszaros, Pompiliu Gâlmeanu, Paul Orza etc. Între 1951-1959 îşi desfăşoară activitatea în România ca realizator de filme documentare şi marea regizoare maghiară Marta Meszaros.
În 1957 a început să apară revista Film, din 1963 Cinema, condusă mai întâi de Victor Iliu, apoi de Ioan Grigorescu şi Ecaterina Oproiu, singura dedicată celei de-a 7-a arte în timpul comunismului şi totodată revista de cinema cu cea mai îndelungată apariţie, până în 1998 (după 1990 sub denumirea de Noul Cinema).
În ciuda “războiului rece”, câţiva cineaşti români reuşesc să atragă atenţia criticii franceze asupra unor capodopere cinematografice româneşti. Astfel, în 1957, Ion Popescu- Gopo (1923-1989) obţine Palme d’Or la Cannes pentru desenul său animat Scurtă istorie. George Sadoul aprecia apariţia omuleţului nud şi a perspectivei candide şi umoristice a lui Gopo astfel: “Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al marelui juriu, acordând Palme d’Or unui desen animat românesc, <Scurtă istorie>. Nu ştim nimic despre realizatorul şi autorul Ion Popescu-Gopo, care trebuie să fie tânăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi de imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.” Cineastul a continuat cu succes formula în 7 arte (1958, o istorie a artei dintr-o perspectivă ironică şi surprinzătoare) şi alte desene animate, astfel încât s-a putut conchide că “omuleţul lui Gopo este mai puţin o caricatură şi mai mult o cvintesenţă a omului cotidian şi etern, un amestec exploziv al acestor două aspecte.” (Michel Capdenac). Se poate spune că Ion Popescu-Gopo îşi datorează reuşitele deopotrivă influenţei tatălui său, artist plastic, realizator la rândul său de filme de animaţie, stagiului la Moscova, echipei constante cu care a lucrat (animatorii Liviu Ghigorţ, Roland Pupăză, Constantin Crâhmărel, compozitorul Dumitru Capoianu) şi căutărilor sale neobosite, concretizate în mai multe maniere de animaţie, dar şi în abordarea unor genuri cinematografice fără precedent în România – filmul cu animaţie şi actori, filmul-basm (1965, De-aş fi Harap Alb), filmul SF (1963, Paşi spre lună. Recunoaşterea marelui cineast român s-a concretizat şi în alegerea sa ca vicepreşedinte al Asociaţiei internaţionale a filmului de animaţie şi ca preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1968-1989).
În anii ’60, alţi cineaşti români s-au afirmat la Cannes: în 1965, regizorul Liviu Ciulei a obţinut cu Pădurea spânzuraţilor premiu pentru cea mai bună ecranizare (a romanului omonim de Liviu Rebreanu), în 1966, Mircea Mureşan a obţinut premiul pentru debut cu filmul artistic Răscoala, tot după un roman de Liviu Rebreanu, iar în 1969, Mirel Ilieşiu a obţinut Palme d’Or pentru film documentar cu Cântecele Renaşterii (o ilustrare a activităţii celebrului cor Madrigal).
În perioada postbelică s-au afirmat regizori precum Victor Iliu (1956, La Moara cu noroc, după nuvela lui Ioan Slavici), Liviu Ciulei, Iulian Mihu (1972, Felix şi Otilia, după romanul Enigma Otiliei de George Călinescu), Mircea Mureşan (1979, Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii, după romanul Ion, de Liviu Rebreanu), Mircea Veroiu (1975, Dincolo de pod, după nuvela Mara, de Ioan Slavici), Constantin Vaeni (1983, Imposibila iubire, după romanul Intrusul, de Marin Preda), Stere Gulea (1987, Moromeţii, după romanul omonim al lui Marin Preda), mai ales în domeniul ecranizărilor unor opere literare; Sergiu Nicolaescu (1970, Mihai Viteazul), Mircea Drăgan (1974, Ştefan cel Mare, Vaslui 1475), Gheorghe Vitanidis (1973, Ciprian Porumbescu), Doru Năstase (1978, Vlad Ţepeş pentru reconstituiri istorice; Elisabeta Bostan (1972, Veronica) pentru filme muzicale şi pentru copii; Mircea Săucan (1973, Suta de lei), Andrei Blaier (1966, Dimineţile unui băiat cuminte), Savel Stiopul (1963, Anotimpuri), Lucian Pintilie (1969, Reconstituirea), Alexa Visarion (1981, Înghiţitorul de săbii), Francisc Munteanu (1985, Vară sentimentală, Alexandru Tatos (1976, Mere roşii), Şerban Creangă (1985, Clipa de răgaz), Cristina Nichituş (1988, Liliacul înfloreşte a doua oară pentru filme de actualitate; Geo Saizescu (1972, Astă-seară dansăm în familie), Mircea Drăgan (seria BD în perioada 1970-1971), Mircea Moldovan (cele trei filme din seria Bobocii, între 1975-1985), Manole Marcus (1976, Operaţiunea „Monstrul”), Virgil Calotescu (1982, Buletin de Bucureşti) în comedii; Nicolae Corjos în filme pentru tineret (1985, Declaraţie de dragoste); Sergiu Nicolaescu (1972, Cu mâinile curate), mai ales în filme de aventuri şi cu gangsteri. Regizorii Dan Piţa şi Mircea Daneliuc au abordat cu succes mai multe genuri, însă nota specifică a fost reprezentată de filme realizate în cheie parabolică, cum ar fi Concurs (1982), respectiv Croaziera (1981). La rândul său, regizorul Sergiu Nicolaescu a realizat un mare număr de filme din toate genurile, inclusiv ecranizări meritorii (1971, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, după nuvela Moartea lui Ipu de Titus Popovici, 1979, Ultima noapte de dragoste, după romanul lui Camil Petrescu) dar s-a bucurat de un enorm succes de casă cu filmele sale istorice şi cu gangsteri, intrând în conştiinţa publicului românesc ca un realizator de filme de tip american. Totodată, operatori precum Dinu Tănase şi Nicolae Mărgineanu au realizări şi ca regizori: La capătul liniei (1982), respectiv Pădureanca (1986).
Şi-au lăsat amprenta asupra filmelor româneşti postbelice o serie de directori de imagine precum Ovidiu Gologan, Alexandru Întorsureanu, Marian Stanciu, Iosif Demian, Nicu Stan, Florin Mihăilescu, Aurel Kostrakiewicz, Nicolae Girardi, Doru Mitran, Călin Ghibu, Vlad Păunescu, Vivi Drăgan-Vasile, scenarişti ca Titus Popovici, Eugen Barbu, Ioan Grigorescu, Horia Pătraşcu, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Petre Sălcudeanu, Mihnea Gheorghiu, Dumitru Carabăţ (toţi scriitori, cu excepţia ultimului care este şi un teoretician al filmului) sau compozitori ca Theodor Grigoriu, Temistocle Popa, Richard Oschanitzky, Cornelia Tăutu, Anton Şuteu şi Adrian Enescu; creatori de decoruri precum Miruna Boruzescu (stabilită în Franţa în 1973, autoare a decorurilor la Felix şi Otilia sau Montenegro, 1981, în regia lui Dusan Makavejev) şi, bineînţeles, o mulţime de actori din toate generaţiile. De asemenea, compozitorul Gheorghe Zamfir a realizat muzica pentru două filme româneşti: Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii (1979), respectiv Întoarcere la dragostea dintâi (1981), ambele în regia lui Mircea Mureşan, dar şi la trei filme străine, între care Le Grand blond avec un chausseur noir (1972), în regia lui Yves Robert, unde Vladimir Cosma utilizase timbrul unic al naiului său, respectiv The Last Wave (1977), în regia lui Peter Weir.
Dacă ar fi să încercăm o periodizare a filmului românesc de ficţiune am putea aprecia că până în anii ’70 el a fost dominat de realizări în domeniul ecranizărilor, după aceea a urmat o perioadă de extindere a genurilor abordate, dominate însă de comedii şi de filme istorice, în timp ce anii ’80 au fost marcaţi de apariţia unor filme parabolice, această manieră permiţând chiar o critică subtilă a sistemului comunist. Pe de altă parte, însă, cenzura a interzis filme curajoase precum Ţărmul nu are sfârşit (1962, o poveste de dragoste al cărei erotism nu a fost acceptat) regizat de Mircea Săucan, Reconstituirea (1969, o memorabilă satiră a activităţii de educaţie cetăţenească din timpul comunismului) şi De ce trag clopotele, Mitică? (1982, o adaptare liberă după I. L. Caragiale, în care regizorul a înlocuit umorul dramaturgului cu viziunea sa proprie, sarcastică asupra eroilor) realizate de Lucian Pintilie, Faleze de nisip (1982, o peliculă care a atras însăşi mânia lui Nicolae Ceauşescu, care nu a acceptat ideea că organele statului comunist mai puteau incrimina după 1965 un om nevinovat) al lui Dan Piţa sau a modificat radical 100 de lei (1973, povestea tragică a unui inadaptat al societăţii comuniste şi deci a unui personaj incomod) al aceluiaşi Mircea Săucan. În aceste condiţii, mai mulţi cineaşti aleg calea exilului: regizorii Mircea Veroiu, între 1986-1990 stabilit în Franţa, Mircea Săucan stabilit în 1985 în Israel, Radu Gabrea, între 1975-1989 în Germania; scriitorul şi scenaristul Petru Popescu, autor al scenariului la Drum în penumbră, 1972, în regia lui Lucian Bratu, stabilit în 1978 în SUA, unde a fost coautor al scenariului la The Last Wave, în regia lui Peter Weir, respectiv scenarist şi regizor la Death of An Angel, 1987; actorii Dan Nuţu, Mircea Crişan, operatorul Sergiu Huzum, stabilit în 1970 în Franţa, compozitorul Gheorghe Zamfir, între 1985-1989 în Franţa. Alţi cineaşti lucrează mai mult în teatru şi străinătate (Liviu Ciulei), se ocupă mai ales de producţii străine (Sergiu Nicolaescu, Alecu Croitoru), unii regizori ajung să facă numai filme documentare, iar o actriţă precum Violeta Andrei devine prototipul frumoasei indiene în western-uri germane.
Anul 1971, prin filmul documentar Apa ca un bivol negru (un reportaj poetic despre inundaţiile din mai 1970, la care au contribuit 7 realizatori), a marcat debutul celei mai importante generaţii de regizori români, dintre care s-au afirmat mai ales Dan Piţa, Mircea Veroiu şi Stere Gulea.
O altă mare distincţie internaţională a fost obţinută la Berlin abia în 1985: regizorul Dan Piţa a obţinut un premiu special cu Pas în doi (unul din cele mai bune filme de actualitate din timpul comunismului, care îşi păstrează valoarea şi în afara contextului epocii).
După 1989, cinematografia românească s-a adaptat cu greu noilor condiţii economice, astfel încât producţia de filme artistice a ajuns de la 35 de filme în 1983 la 3-4 pe an sau chiar 0 în anul 2000. La rândul lor, studioul de filme documentare Sahia şi cel de animaţie Animafilm au decăzut lent, fiind în pragul dispariţiei. Pe de altă parte, din cauza exploziei canalelor TV, creşterii numărului de videoplayere şi din raţiuni economice, cinematografele de la sate au dispărut aproape în totalitate, iar în Bucureşti, de exemplu, numărul cinematografelor a scăzut de la 25 în 1980 la 17 şi un multiplex în anul 2002. Până şi revistele de cinema au avut de suferit: în 1998 a dispărut Noul Cinema, iar Pro Cinema a apărut doar din 1995 până în 1999. În 2002, a apărut însă Cinema, susţinută de Centrul Naţional al Cinematografiei, despre care se speră că va avea o apariţie îndelungată. Totuşi, în condiţiile noii libertăţi, au putut să se afirme şi peste hotare actori precum Maia Morgenstern (lucrând cu regizori precum Marta Meszaros şi Theo Angelopoulos), Rona Hartner (protagonistă în Gadjo Dilo al lui Tony Gatlif, 1999), Ion Caramitru şi Marcel Iureş (în Pacificatorul/ The Peacemaker, 1997, regia Mimi Leder, alături de George Clooney şi Nicole Kidman). La rândul său, compozitorul Gheorghe Zamfir a realizat muzica pentru Dincolo de lac/ Preku ezeroto, o coproducţie polono-macedoneană în regia lui Antonio Mitrevski, iar muzica Tarafului haiducilor a fost utilizată în Latcho drom (1993) şi în Gadjo Dilo (1999, în regia lui Tony Gatlif) sau în The Man Who Cried (1999, în regia lui Sally Potter).
Cele mai importante succese au fost obţinute din nou de Dan Piţa, în 1992, la Veneţia, unde a obţinut Leul de Argint cu Hotel de lux (o parabolă copleşitoare a totalitarismului) şi de Lucian Pintilie, cu Terminus paradis (o dramă atroce a dezamăgirii faţă de România postcomunistă, o coproducţie franco-română care a obţinut premiul juriului la Veneţia în 1998.
Deşi producţia de filme documentare româneşti a scăzut drastic, în ultimii ani s-au afirmat, inclusiv prin premii obţinute în străinătate, regizorii Laurenţiu Damian, Anca Damian şi Alexandru Solomon (ultimii doi iniţial operatori).
Regizorul român care şi-a lăsat cea mai pregnantă amprentă asupra ultimilor ani este Nae Caranfil, prin comediile sale, mai ales E pericoloso sporgersi (1993, cu o poveste care reuneşte ingenios elevi, soldaţi şi actori în căutarea libertăţii în timpul comunismului, redând în sfârşit ultimii ani de comunism cu detaşare), Dolce far niente (1999, o reconstituire de epocă riguroasă şi având ca personaje foarte omeneşti pe Rossini şi Stendhal) şi Filantropica (2001, o incredibilă imagine a Bucureştiului în care cerşetoria a devenit o artă. Alte filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes internaţional sunt coproducţia germano-română Rosenemil – o tragică iubire (1993, o Manon Lescaut în atmosfera Berlinului începutului de secol 20), în regia lui Radu Gabrea (reîntors din Germania), coproducţia franco-belgiano-olandezo-română Train de vie (1998, cu o nouă perspectivă comică asupra Holocaustului, în care un grup de evrei îşi înscenează propria deportare pentru a scăpa de cea reală, în regia lui Radu Mihăileanu, ca şi filmele unor debutanţi, Marfa şi banii (2001, un road-movie realizat în manieră cine-vérité), al lui Cristi Puiu, respectiv Occident (2002, o comedie cu o compoziţie elaborată, care oferă mai multe perspective asupra vieţii tinerilor din România), de Cristian Mungiu, ambele selecţionate pentru Quinzane des Realisateurs la Cannes.
În 2001, un procent semnificativ din venitul naţional al României l-au reprezentat sumele obţinute din producţii internaţionale realizate pe teritoriul României. Acest lucru poate duce la o revigorare a producţiei de filme. Dintre studiourile înfiinţate după 1990 pot fi menţionate Castel Film (unde s-au realizat între 1992-2002 peste 75 de filme americane, majoritatea de suspense şi horror) sau MediaPro, care a preluat dotările de la Buftea (unde au fost realizate Callas Forever în 2001, în regia lui Franco Zeffirelli şi Amen, în 2002, în regia lui Constantin Costa-Gavras).
Anul 2002 a fost marcat de coproducţia de mari proporţii Cold Mountain, în regia lui Anthony Minghella, şi de o stabilizare a producţiei naţionale de filme la 7-8 titluri pe an.
|
|
