|
|
De ce această pasiune pentru proza lui Serge Brussolo printre cititorii francofoni şi europeni?
Primele texte SF ale lui Brussolo au demonstrat excelentul său talent narativ, și de asemenea marea sa virtuozitate privind ficţiunea. Este prin urmare, ușor de înțeles modul în care Brussolo a fost capabil să atragă atenția unor editori care au fost convinşi de aspectul literar al trilogiei sale timpurii de povestiri intitulate, „Aussi lourd que le vent”,1981. Cu toate acestea, privind retrospectiv, este clar că adevărata originalitate a lui Brussolo nu a fost pur și simplu datorată stilului său inovator. În acest caz, ar fi căzut în obscuritate, ca mulți alții din „noul val” SF francez din acea perioadă.
Destul de devreme în cariera sa și începând cu cel de al doilea roman al său, „Sommeil de sang” (1982) /Somnul sângelui, editura Aldo Press, 1997) – o capodoperă a SF-ului – a devenit evident că ceea ce l-a făcut unic și fascinant a fost explorarea unei lumi ficţional-imaginative atât de luxuriantă, încât prin comparație o junglă ar putea părea la fel de ordonată ca o tablă de șah. Flerul său pentru evocare, capacitatea sa de a inventa imagini și situații care par să bordeze halucinatoriul, sunt literalmente fascinante. Ca exemplu, un fragment extras din „Sommeil de sang”:
| Animalele-munți, planete vii plutind în spațiu, cu labele retrase, exhalând o atmosferă artificială, oamenii locuind de secole, cu toată inocenţa pe suprafața lor, convinşi că trăiau pe veritabili asteroizi. |
În calitățile sale inovatoare, universul fictiv al lui Brussolo amintește de multe ori de cel al lui Lewis Carroll. Oricât ar părea de forţată, o astfel de comparație nu este arbitrară. Precum părintele lui Alice, interesul primar al lui Brussolo este de a explora tărâmurile visului. El îi descifrează regulile, apoi îşi construiește naraţiunile pentru a le încălca. Lewis Carroll îşi inserează poveștile onirice prin intermediul aventurii sau a unor ficţiuni pentru copii – pline de rime pretins puerile și de limerickuri – și apoi se joacă cu diferitele niveluri ale înţelesului semnificant. Brussolo îşi introduce fanteziile în cadrul SF-ului clasic, pe care îl subminează de dragul plăcerii lecturii noastre[3]. În unele privințe, narațiunile lui Brussolo seamănă cu acelea din „Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”(Ghidul autostopistului galactic) de Douglas Adams dar acolo unde Adams ne amuză alunecând de-a lungul suprafeţelor irizate ale cuvintelor și imaginilor „distanțate”, Brussolo ne transportă la un nivel mai profund, acela al concretizatelor tărâmuri ale visului.
În „Sommeil de sang” (1982), de exemplu, toate ingredientele SF-ului clasic sunt prezente: pe o planetă pierdută în imensitatea spațiului, asistăm la o luptă epică între „carnivori”, „autonomi” și bande ale unor nomazi ai deșertului. Dar apoi Brussolo răsucește tiparele tradiționale ale verosimilităţii SF-ului: aici minele exploatează carnea fosilizată, operaţiunile sunt administrate de o corporaţie de măcelari, iar minerii sunt vegetarieni. Iar nomazii traversează mortalele nisipuri acide moarte și trăiesc pe nişte piei care le servesc drept oaze portabile. De unde provin aceste mine de carne, ce sunt nomazii care le caută, care rute sunt evitate, ce se întâmplă atunci când aceste „animale-munți” încep dintr-o dată să se miște? Acestea sunt câteva dintre întrebările în jurul cărora este construită intriga și care lasă cititorii ezitând între șoc și uluire. În timp ce seamănă la suprafață cu fantasticul pur mai degrabă decât SF-ul clasic, totuși este descrisă o stranie lume cât se poate de originală, iar referințele SF din poveste sunt în permanență folosite pentru a propulsa acţiunea spre noi și surprinzătoare desfăşurări.
Similitudinile sugerate între Brussolo și Lewis Carroll sunt şi mai evidente în „Portrait du diable en chapeau melon” (1982)/Moartea cu melon, traducător Mihnea Columbeanu, editura Savas Press, 1993). Premisa acestui roman este după cum urmează: un număr de copii au fost uitaţi într-o creșă în grija unor dădace cibernetice. Dar anii trec și roboţii nu sunt conștienți de creşterea copiilor. Doicile robotice continuă să-i trateze pe nişte adulţi ca pe nişte copii, transformându-le viața într-un veritabil coșmar.
Din moment ce roboţii sunt singura sursă privind cunoașterea pentru copiii ce acum au crescut, aceştia se sforţează să interpreteze diverse legende și povești pe care „doicile” le istorisesc. Relațiile dintre limbaj, adevăr, logică și iluzie sunt explorate în acest roman dar într-un mod cu totul diferit de povestirile fantastice ale lui Lewis Carroll. Aluziile la science fiction și la universul SF sunt omniprezente dar nu sunt în mod necesar articulate într-un context de speculații extrapolativ-tehnologice sau științifice. Brussolo le dezvoltă mai degrabă ca parte a unui proces poetic care departe de a rupe cu lumea SF-ului tradițional, servește pentru a o regenera și a o reînnoi.
| În clipa în care a pus piciorul pe trotuar, umbra doicii, îl acoperi, enormă… Femeia era gigantică. Cinci metri, poate șase. Lângă piciorul ei se simțea mic, vulnerabil. Creatura corespundea în detaliu imaginii stereotipe despre o asistentă medicală, având şi un șorț alb imaculat prins cu ace de uniformă. Sânii ei imenşi bombau mătasea bluzei ei, ca două enorme globuri terestre în suspensie precară. Când s-a aplecat spre el, Nath văzu sferele monstruoase deplasându-se, atrase de câmpul gravitațional. Nu îndrăzni să se mişte, și totuși acele două glande mamare gigantice erau deasupra lui, asteroizi de carne roz, gata să-l zdrobească, gata să săpe cratere în trotuar la punctul lor de impact… Când doica se aplecă și întinse mâna spre el, Nath crezu că aude o serie de șuierături hidraulice… |
Tema tipic asimoviană a robotului-doică este uşor de recunoscut în acest roman. Dar aici misiunea lor originală și programarea îi împiedică pe roboţi să-şi dea seama că protejaţii lor sunt acum adulţi, ceea ce conduce la o serie de evenimente, care sunt mod alternativ pline de umor, ironice, sau tragice. Acești roboți nu sunt nici aceia domestici ai unui Asimov, nici roboții comici ai lui Sheckley. În unele privințe, ei seamănă cu Hal, computerul din filmul „2001: O odisee spaţială” datorită imprevizibilităţii disfuncționalităţii lor.
Un alt roman SF timpuriu al lui Brussolo, „Le carnaval de fer” (Carnavalul de fier, 1983), poate fi interpretat ca narațiune simbolică a căutării iniţiatice sub forma unui pelerinaj uitat sau interzis. Dar etapele prin care trece eroul nu implică obstacole obișnuite: căutarea se prăbușește repede într-un fel de halucinație orchestrată. Analizaţi, de exemplu, descrierea unui neobișnuit „dans al morții” având loc de-a lungul traseului pelerinajului:
| Farandola este o capcană. Doi din trei dansatori sunt androizi. Roboți. În timpul festivalurilor îşi capturează prada umană prin întinzând mâinile. Degetele lor secretă o sevă cu o asemenea putere adezivă încât o simplă strângere de mână este suficientă pentru a crea o sudură dermatologică permanentă! O veritabilă grefă de piele!… Din acel moment, prizonierii devin răstigniţi între doi roboţi infatigabili, dansând până la epuizare, până la moarte. Androizii se hrănesc cu energia lor, le digeră atomii de carbon zi după zi precum nişte lipitori cibernetice. |
>>>SURSA<<<
|
|
