|
stefi_todo
Online
VETERAN
Inregistrat: acum 12 ani
|
|
Refăcut
Isabel Allende - Ce vrem noi, femeile [v1.0]
Editura: Humanitas
An apariţie: 2020
Titlul original: Mujeres del alma mía, 2020
Traducere: Cornelia Rădulescu
Formate: doc, epub, mobi şi scan djvu
Descarcă
Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate. Ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei far din existența sa, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și se înclină în fața atâtor anonime care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nicio fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârsta, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.
„Isabel Allende, acest izvor nesecat de joie de vivre, ne-a scris încă o carte dezarmant de frumoasă și de sinceră, numită Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Fiindcă așa este ea, Isabel cea care se scrie, Isabel cea care ne scrie. Isabel, cea care însetează după libertate, dar nu doar pentru sine, ci pentru toate femeile acestei lumi. Căci dependența și docilitatea împuținează, țin femeile în chingile limitării forței minții, sensibilității și creativității, a putinței lor de a exista autentic în lume. Le țin temătoare, undeva la marginea istoriei. Însă dacă își rup împreună chingile dependenței, «ele vor schimba natura puterii, în loc ca puterea să schimbe natura lor».
Isabel, cea care alină și dă speranță, știe cât de crunt de departe de libertate sunt cele și cei care trăiesc traume greu de imaginat. Și atunci împarte roadele marelui ei succes cu fetițe din India, cu femei din Nepal, cu refugiații din dictaturi și războaie.
Isabel, cea care iubește, crede că dragostea, la 78 de ani, nu este cu nimic altfel decât cea de la 18 ani. Numai că acum se află sub imperiul urgenței. Nu mai e timp de pierdut. Căci, până la urmă, nici măcar noi, femeile, nu suntem niciodată atât de bătrâne, încât să nu întinerim. Isabel, cea care spune în fiecare dimineață Da! zilei care vine, soarbe zorile cu nesaț, privind cu bucurie în urmă: «Sunt liberă. Nu am de dovedit nimic nimănui». Dar o face asumându-și până la capăt cele două surse care îi hrănesc ființa: scrisul și sentimentele.” - Mihaela Miroiu
Modificat de stefi_todo (acum 1 an)
|
|
