|
lauvoi
Pe lista neagra
Inregistrat: acum 17 ani
|
|
De la Wikipedia, enciclopedia liberă:
Stendhal (1783-1842)
Stendhal, pe numele său adevărat Henri-Marie Beyle (23 ianuarie 1783, Grenoble – 23 martie 1842, Paris), a fost un scriitor francez renumit pentru fineţea analizei sentimentelor personajelor sale şi pentru lipsa intenţionată de sensibilitate a stilului său. Se crede că Stendhal şi-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt (Germania).
Stendhal a participat la războaiele care au urmat Revoluţiei franceze şi din perioada Primului Imperiu napoleonian ca ofiţer de dragoni şi ca intendent militar.
1.- Biografie
1796-1821 : Primii ani
Stendhal se naşte la Grenoble într-o familie burgheză. Mama sa, pe care o iubea mult, moare când el avea 7 ani. În 1796 el intră la Şcoala Centrală din Grenoble. Între 1800 şi 1801 viitorul scriitor participă la Campania din Italia ca sublocotenent în al şaselea Regiment de dragoni. Întors la Pariş, el încearcă să se impună în domeniul comercial, literar şi seducând femeile. Aceşti ani de început de carieră vor constitui sursa de inspiraţie pentru personajul lui Julien Sorel din Roşu şi Negru. În data de 3 august 1810, Stendhal este numit auditor în cadrul Consiliului de Stat, participând la administraţie şi la războaiele napoleoniene. După căderea Imperiului care urmează Campaniei din Franţa, în 1814, el pleacă în Italia, instalându-se la Milano unde îşi regăseşte iubita, Angela Pietragrua. Anul următor, Stendhal îşi va grava pe cărţile de vizită : "Waterloo - ce păcat! Încă şase luni şi aş fi fost numit prefect de Sarthe la Le Mans".
În această perioadă el scrie mai multe opere legate de Italia ca şi tratatul Despre dragoste. În 1821, acuzat fiind de simpatie faţă de carbonari - influenţă sensibilă în nuvelă Vanina Vanini - Stendhal este expulzat din Milano.
1821-1831 : Elanul literar
Reîntors la Pariş, aproape ruinat după decesul tatălui său, Stendhal începe să frecventeze saloanele literare, îşi înfiinţează propriul cenaclu şi are chiar un discipol în persoana lui Prosper Mérimée. El scrie pentru publicaţii periodice, publică primul său roman, Armance, urmat în 1830 de Roşu şi Negru, influenţat în parte de Revoluţia din iulie 1830, acest al doilea roman obţinând un important succes. După revoluţie, este numit consul la Civitavecchia, în Italia.
1831-1842 : Ultimele opere, ultimele călătorii
La Civitavecchia, scriitorul se plictiseşte şi face dese călătorii, nereuşind să încheie operele începute (Amintirile unui egoist, Lucien Leuyen...). După ce termină ultima sa capodoperă, Mânăstirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 şi este înmormântat în Cimitirul Montmartre din Pariş.
2.- Romanele lui Stendhal
Opera lui Stendhal conţine atât texte autobiografice (că Viaţa lui Henri Brulard) cât şi romane dintre cele mai frumoase ale literaturii franceze: Roşu şi Negru, Lucien Leuwen, Mânăstirea din Parma. Roşu şi Negru este primul mare roman al lui Stendal şi primul care combină în mod subtil descrierea realităţii sociale cu acţiunea romanescă, (după Erich Auerbach în celebrul său studiu Mimesis). Julien Sorel, personajul central al romanului, este într-un sens produsul pur al epocii sale. Transportat de ambiţie, după lectura Memorialului din Sfânta Elena al lui Napoleon, conştient că de la Revoluţie nu numai naşterea ci şi meritul personal are importanţă, eroul visează să devină un nou Bonaparte.
Realismul lui Stendhal
Stendhal a gândit o anumită estetică realistă înainte de a o "aplica" în scriitură, realismul său specific provenind din dorinţa de a crea un roman-oglindă, simplă reflexie a realităţii sociale şi politice a epocii dure pe care o traversa. În Racine şi Shakespeare, scriitorul afirmă că datoria artei romantice este de a răspunde gustului şi tendinţei populare. Realismul lui Stendhal înseamnă în primul rând voinţa de a prezenta evenimente şi fapte care îi interesează pe contemporani (Monarhia din Iulie în Lucien leuwen, Restauraţia în Roşu şi Negru, înfrângerea şi retragerea austriecilor în Mânăstirea din Parma). În schimb, Stendhal este foarte preocupat de a reda sentimentele personajelor centrale cu tot realismul psihologic de care e capabil. El se inspiră din teoriile privind iubirea conţinute în tratatul său Despre dragoste, încercând să fie un psiholog riguros. Sentimentul iubirii este descris cu exactitate: naratorul insistă îndelung asupra începutului pasiunii şi aventurii care îi urmează: cf. D-na de Ręnal - Julien, Julien - Mathilde de la Mole, Lucien Leuwen - D-na de Chasteller, Fabricio - Clélia.
Realismul în descrierea moravurilor şi a societăţii
Roşu şi Negru şi Lucien Leuwen sunt fresce acerbe ale societăţii sub regimul Restauraţiei, aşa cum indică sub-titlul din Roşu şi Negru : «Cronica anului 1830»; Lucien Leuwen este amplul tablou al Monarhiei din Iulie; Mânăstirea din Parma descrie moravurile politice ale monarhiilor italiene din sec.al XIX-lea. Aceste romane au deci o componentă politică nu prin prezenţa unor lungi reflecţii politice (Stendhal refuză un astfel de procedeu comparându-l chiar în romanul Roşu şi Negru cu o împuşcătură în timpul unui concert) ci prin relatarea faptelor. Componenta politică în romanul Mânăstirea din Parma este mult mai puţin importantă decât în Roşu şi Negru sau Lucien Leuwen. Istoria, în schimb, joacă un rol inseparabil de acţiunea romanescă (bătălia de la Waterloo, intrarea trupelor franceze în Milano în 1796).
Roşu şi Negru şi Mânăstirea din Parma conţin şi o critică aprinsă a poziţiei de inferioritate a femeii în epocă (cf. interpretării feministe a romanelor lui Stendhal de către Simone de Beauvoir în Sexul al doilea).
Descrierea moravurilor în operă lui Stendhal nu se vrea niciodată imparţială ci critică: ea nu este motivată de o voinţă sociologică ci de dorinţa de a înlătura aparenţele înşelătoare şi de a arăta «adevărul, crudul adevăr» (deviza primului volum din Roşu şi Negru) societăţii contemporane.
În ciuda realismului său, Stendhal nu descrie în detaliu realitatea materială, locurile care servesc de fundal naraţiunii; la începutul romanului, comună Verrieres e descrisă doar pe o pagină, care serveşte de introducere unei critici aspre a locuitorilor. Nu ne este descris nici hotelul de la Mole (Roşu şi Negru), nici oraşul Milano, nici castelul marchizului del Dongo (Mânăstirea din Parma). Descrierea locurilor este "funcţională", naratorul recurgând la acest procedeu doar în măsura în care este necesar pentru dezvoltarea intrigii: închisoarea lui Fabrice este descrisă în detaliu fiind teatrul principal al acţiunii romanului Mânăstirea din Parma.
Stendhal descrie sumar personajele: nu ştim aproape nimic despre ce purta d-na de Ręnal, Mathilde sau Julien, cum arătau Lucien Leuwen sau Fabrice, în afară de culoarea părului său alte câteva detalii ale aspectului personajelor din scurte menţiuni aduse în trecere.
Descrierea sumară a realităţii materiale este una din particularităţile romanului stendhalian. Tema banilor este adeseori abordată doar în relaţie cu personajele secundare sau detestabile (Dl.de Ręnal, marchizul del Dongo): atenţia cititorului este canalizată către personajele principale care nu au astfel de preocupări (Fabrice, D-na de Ręnal, Lucien Leuwen). Romanul lui Stendhal este "rapid" (potrivit personajelor, care au doar 20 de ani), iar descrierea punctează o pauză în naraţiune. O altă limită a realismului lui Stendhal se referă la figura romanescă a eroilor romanelor sale: personajul lui Julien Sorel este inteligent, îşi urăşte profund contemporanii, este nebun de ambiţie, Fabrice este exaltat şi pasionat, Lucien Leuwen este un tânăr idealist şi plin de sine.
Realismul subiectiv la Stendhal
Dar realismul lui Stendhal este subiectiv fără ca aceasta să constituie o contradicţie; realismul subiectiv reprezentând unul din procedeele literare fundamentale la Stendhal (cf. G.Blin, Stendhal şi problemele romanului).
Principala originalitate a lui Stendhal este folosirea intensivă a « focalizării interne » (pentru a folosi terminologia lui Gérard Genette) în istorisirea evenimentelor. Evenimentele sunt văzute prin prisma protagoniştilor, sau chiar a unuia singur. Scriitorul refuză deci punctul de vedere al naratorului omniscient dar practică "restrângerea câmpului". În Roşu şi Negru şi Lucien Leuwen evenimentele sunt văzute prin ochii lui Julien Sorel şi respectiv Lucien Leuwen. În Mânăstirea din Parma, naratorul recunoaşte dreptul la punct de vedere al celorlalte personaje, dar Fabrice del Dongo păstrează locul principal (scena bătăliei de la Waterloo rămâne paradigmatică . Ideea "restrângerii câmpului" este clară: Stendhal renunţă la redarea monologurilor interioare, reducând romanul la biografia eroului. Cele trei mari romane ale sale încep cu tinereţea eroului (sau chiar înainte în Mânăstirea din Parma) şi se termină cu moartea sa (Roşu şi Negru şi Mânăstirea din Parma).
Prima consecinţă a restricţiei câmpului: descrierile sunt sumare; ele sunt opera unui narator exterior care vede personajele din afară sau care observă natura, incompatibil cu restricţia câmpului şi deci cu un rol secundar în operă lui Stendhal.
Alegerea procedeului de restricţie a câmpului explică de asemeni că unele personaje apar şi dispar rapid în povestire (de exemplu contele de la Mole în Roşu şi Negru sau Rassi în Mânăstirea din Parma) căci totul este văzut prin ochii personajului central.
O a treia consecinţă a restricţiei câmpului: evenimentele se dezvăluie treptat. Eroii lui Stendhal sunt deseori uimiţi de ceea ce văd şi înţeleg sensul doar progresiv. Julien înţelege doar cu timpul de ce d-ra de la Mole apare într-o bună zi în doliu, fără ca cineva din jurul ei să fi murit recent. Julien va descoperi ulterior că ea purta doliu după un strămoş mort în secolul al XVI-lea...
3.- Opera autobiografică
Opera lui Stendhal este profund inspirată din propria sa viaţă, romanele lui constituind o autobiografie ideală a scriitorului. Julien Sorel, Lucien leuwen, Fabrice del Dongo sunt cei care Stendhal ar fi visat să fie. Există trei tipuri de opere autobiografice la Stendhal: pe de o parte, Stendhal a scris timp de ani şi ani un ''Jurnal'', conţinând evenimentele din viaţa sa; pe de alta, marile opere autobiografice intitulate Viaţa lui Henri Brulard şi Amintirile unui egoist. Acestea urmăresc aceeaşi idee că Jurnalul, dar şi ideea Confesiunilor lui Rousseau, aceea a autocunoaşterii, dar se deosebesc de Jurnal fiind scrise a posteriori. În sfârşit, autobiografia ia o formă originală la Stendhal: îi plăcea să scrie pe marginea cărţilor, (sau chiar a romanelor sale, dar de manieră criptică sau pe obiecte de îmbrăcăminte (de exemplu pe o curea în Viaţa lui Henri Brulard).
Opera autobiografică la Stendhal nu se deosebeşte atât de scopul urmărit (Rousseau urmărind aceeaşi idee) decât prin importanţa pe care o dobândeşte, exprimându-se la fel de bine prin romane ca prin autobiografii propriu-zise, şi chiar critică de artă la Stendhal ia forma unei autobiografii.
====================================================
Principalele scrieri ale lui Stendhal:
VIE DE HAYDN, DE MOZART ET DE MÉTASTASE, 1814 (aş Vies de Haydn, de Mozart, et de Métastase, 1817) - The Lives of Haydn and Mozart: with Observations on Métastasio, and on the Present State of Music în France and Italy (trans. L.A.C. Bombet, 1818) / Lives of Haydn, Mozart and Métastasio (transl. and ed. by Richard N. Coe, 1972)
VIE DE NAPOLÉON, 1817 - A Life of Napoleon (trans. Roland Grant, 1956)
VIE DE MOZART, 1814 - The Life of Mozart (trans. Daniel Sloate, 1991)
ROME, NAPLES ET FLORENCE EN 1817, 1817 (rev. ed., 1926) - Rome, Naples and Florence (trans. Richard N. Coe, 1959)
HISTOIRE DE LA PEINTURE EN ITALIE, 1817
DE L'AMOUR, 1822 - On Love (trans. Vyvyan Holland, în The Works of Stendhal, 1926-28) / Love (tr. by Gilbert and Suzanne Sale, 1957; Jean Stewart and B.C.J.G Knight, 1982) - Rakkaudesta (suom. Kyllikki Nurminen, 1949) - films: 1964, De l'amour, dir. by Jean Aurel, starring Anna Karina, Elsa Martinelli, Michel Piccoli, Jean Sorel; 1998, A los que aman, dir. by Isabel Coixet, screenplay by Isabel Coixet & Joan Potau, starring Olalla Moreno, Julio Núńez, Patxi Freytez
RACINE ET SHAKESPEARE, 1823-1825 (2 vols.) - Racine and Shakespeare (tr. by Guy Daniels, 1962)
LA VIE DE ROSSINI, 1823 - The Memoirs of Rossini (tr. 1824) / Life Of Rossini (trans. Richard N. Coe, 1970)
D'UN NOUVEAU COMPLOT CONTRE LEŞ INDUSTRIELS, 1825
ARMANCE; OU, QUELQUES SCČNES D'UN SALON DE PARIŞ EN 1827, 1827 - Armance (trans. by C. K. Scott Moncrieff, 1928)
PROMENADES DANS ROME, 1829 - A Roman Journal (ed. by Haakon Chevalier, 1959) - film: 1978, Interno di un convento, dir. by Walerian Borowczyk, starring Ligia Branice, Howard Ross, Marina Pierro, Gabriella Giacobbe
LE ROUGE ET LE NOIR: CHRONIQUE DU XIX SIČCLE, 1830 - Red and Black: A Chronicle of the Nineteenth Century (trans. E. P. Robins, 1898) / The Red and the Black: A Chronicle of 1830 (trans. Horace Barnett Samuel, 1916) / Scarlet and Black (trans. C.K. Scott Moncrieff, în The Works of Stendhal, 1925-28; Margaret R. B. Shaw, 1953) / Stendhal’s The Red and the Black (ed. W. Somerset Maugham, ill. Frede Vidar, tr. by Joan Charles, 1949) / The Red and the Black (trans. C.K. Scott Moncrieff, 1926; Lowell Bair, 1958; Robert M. Adams, 1969; Lloyd C. Parks, 1970; Charles Tergie, 1981; Catherine Slater, 1991; Roger Gard, 2002; Burton Raffel, 2006) - Punaista ja mustaa: kronikka 1830-luvulta (suom. Joel Lehtonen, 1929-30) / Punainen ja muştă: kronikka XIX vuosisadalta (suom. J. A. Hollo, 1956) - films: 1920, Îl Rosso e îl nero, dir. by Mario Bonnard; 1928, Der Geheime Kurier, dir. by Gennaro Righelli; 1947, Îl Corriere del re, dir. by Gennaro Righelli, starring Rossano Brazzi, Irasema Dilián, Valentina Cortese; 1954, dir. by Claude Autant-Lara, starring Gérard Philipe; 1976, Krasnoe i chyornoe , dir. by Sergei Gerasimov
L'ABBESSE DE CASTRO, 1832
VOYAGES DANS LE MIDI DE LA FRANCE - Travels în the South of France (tr. by Elisabeth Abbott, 1970)
MÉMOIRES D'UN TOURIST, 1838 - Memoirs of a Tourist (trans. Allan Seager, 1961)
L'ABBESSE DE CASTRO, 1839 (includes Vittoria Accorambobi and Leş Cenci)
LA CHARTREUSE DE PARME, 1839 - La Chartreuse de Parme (tr. by E. P. Robins, 1895) / The Charterhouse of Parma (trans. Lady Mary Loyd, c1901; C. K. Scott Moncrieff, 1925; Margaret R. B. Shaw, 1958; Lowell Bair, 1960; Margaret Mauldon, 1999; Richard Howard, 2000) - Parman kartusiaaniluostari (suom. Aimo Sakari, 1971) - films 1947, dir. by Christian-Jaque, screenplay by Pierre Jarry ; 1954, dir. by Claude Autant-Lara
CHRONIQUES ITALIENNES, 1839 (includes Vanina Vanini; La Duchesse de Palliano; San Fransesco ŕ Râpă - Three Italian Chronicles (translated by C.K. Scott-Moncrieff, 1946) - Vanina Vanini & Pallianon herttuatar: kaksi kertomusta (suom. Timo Tuura, 1910) / Italialaisia kronikoita (suom. Timo Tuura ja Annikki Suni, 3. p. 1982) - films: 1922, Vanina oder Die Galgenhochzeit , dir. by Arthur von Gerlach, starring Asta Nielsen, Paul Wegener, Paul Hartmann; 1961, Vanina Vanini, dir. by Roberto Rossellini, starring Sandra Milo
NOUVELLES INÉDITES, 1855
LE CHASSEUR VERT, 1855 (first 18 chapters of Lucien Leuwen, în Nouvelles inédites)
VIE DE NAPOLÉON, 1876 (în Oeuvres complčtes) - A Life of Napoleon (tr. 1956)
JOURNAL, 1888
LAMIEL, 1889 (ed. by Casimir Stryienski) - Lamiel: Or, The Ways of the Heart (trans. Jacques Le Clercq, 1929) / Lamiel (trans. T. W. Earp, 1951) - film 1967, dir. by Jean Aurel, starring Anna Karina
VIE DE HENRY BRULARD, 1890 (ed. Casimir Stryienski; ed. by Henry Debraye, 1913) - The Life of Henry Brulard (trans. Catherine Alison Phillips, 1925; Jean Stewart and B.C.J.G. Knight, 1958; John Sturrock, 1995)
SOUVENIRS D'ÉGOTISME, 1892 - Memoirs of Egotism (trans. Hannah and Matthew Josephson, 1949) / Memoirs of an Egotist (trans. David Ellis, 1975) / Memoirs of an Egoist (trans. Andrew Brown, 2003)
LE PHILTRE, 1892
LUCIEN LEUWEN, 1894 (ed. Jean de Mitty) - Lucien Leuwen: Book 1: The Green Huntsman (trans. Louise Varese, 1950) / Lucien Leuwen: Book 2: The Telegraph (trans. Louise Varese, 1950) - The Green Huntsman, Being the First Book of Lucien Leuwen & The Telegraph, Being Book Two of Lucien Leuwen (trans. H.L.R. Edwards, 1951, reprinted 1984 aş Lucien Leuwen)
JOURNAL D'ITALIE, 1911
ŚUVRES COMPLČTES, 1912-48
JOURNAL, 1923-34 (5 vols., ed. by Henry Debraye and Louis Royer) - Private Diaries (selection, ed. by Robert Sage, 1955)
The Works of Stendhal, 1925-28 (6 vols., 2nd edn. 1926-28, trans. C.K. Scott Moncrieff)
ŚUVRES COMPLČTES, 1927-37 (ed. Henri Martineau)
CORRESPONDANCE, 1933-35
ŚUVRES, 1952-68 (6 vols., ed. by Henri Martineau)
EN MARGE DES MANUSCRIPTS DE STENDHAL, 1955 (ed. by Victor de Litto)
FEUILLETS INÉDITS, 1957 (ed. by Marcel A. Ruff)
Selected Journalism from the English Reviews, 1959 (ed. by Geoffrey Strickland)
Feder; or, The Moneyed Husband, 1960
ŚUVRES COMPLČTES, 1961-1962 (18 vols., ed. by Victor de Litto and Ernest Abravanel)
CORRESPONDANCE, 1962-68 (3 vols., ed. by Henri Martineau and Victor de Litto)
Stendhal and the Arts, 1973 (ed. by David Wakefield)
VOYAGES EN ITALIE, 1973 (ed. by Victor de Litto)
To the Happy Few: Selected Letters of Stendhal, 1979 (translated by Norman Cameron)
OEUVRES INTIMES, 1981-82 (2 vols., ed. by Victor de Litto)
The Stendhal Bicentennial Papers, 1987 (ed. by Avriel H. Goldberger)
====================================================
Stendhal a fost o persoană foarte controversată, atât în timpul vieţii, cât şi după decesul său, mărturie stă efaptul că scrierile despre Stendhal sunt mult mai numeroase decât opera sa.
Uneori a fost comparat cu Alexandre Dumas-Pčre, ambii mari iubitori de viaţă, mari gurmanzi, răsfăţaţi ai femeilor. Amândoi au fost acuzaţi că opera lor este scrisă de "o armară de negri", că sunt maeştri ai plagiatului, că mulţi autori obscuri de peste ocean şi-au publicat opera mai mult sau mai puţin reuşită sub numele acestora.
Dacă în cazul lui Dumas acuzele erau în mare parte adevărate, în cazul lui Stendhal acuzele erau în mare parte nefondate, stilul acestuia era inconfundabil şi exista mici şanse ca acesta se fie imitat, în plus puritanismul şi obscurantismul religios nord american i-a descurajat pe cei ce voiau să publice sub numele său, caz în care falimentul lor ar fi fost asigurat. Mai mult chiar Henri-Marie Beyle a publicat sub mai multe pseudonime, unele cunoscute ca cel de Stendhal, altele nu. Cât despre plagiat, acesta se referă la "Histoire de la peinture en Italie", opera care în mod normal necesită o documentare vastă.
Spre deosebire de opera celorlalţi clasici ai literaturii franceze, cărora "conform preţioaselor indicaţii" li se masacrează mai mult sau mai puţin lucrările, opera lui Stendhal este practic ignorată.
Prin aluziile la birocraţia instituţiilor, cunoscut simpatizant al emancipării umane, un ostaş care dispreţuia războiul, prin descrierea moravurilor şi a societăţii în care trăia, Stendhal a fost pus la index, atât în timpul vieţii, cât mai ales de adepţii globalizării din zilele noastre.
Un reviriment s-a produs în era Charles de Gaulle, când au fost reeditate o mare parte a scrierilor sale. În aceeaşi perioadă o parte din romanele sale au fost ecranizate.
În anii noştri Stendhal a intrat din nou într-un cvasi anonimat.
======================================================
Ca o pată de culoare:
Într-un recent sondaj făcut printre "şcolerii francezi" la întrebarea:
Cine a fost Stendhal? peste 70% au răspuns:
Un mare scriitor francez.
Iar la întrebarea:
Care este cel mai cunoscut roman al acestuia? peste 80% din răspunsuri au fost:
Madame Bovary!
Sărmanul Flaubert, sărmanul Stendhal, sărmana literatură!
=======================================================
Voi incerca, în limita posibilităţilor, să traduc ceva din opera lui Stendhal.
Baftă!
Modificat de lauvoi (acum 12 ani)
|
|
